Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la Fălticeni în 1905, pe vremea cînd arta dramatică înflorea mai cu seamă în bîlciuri, iar cinematografia era considerată cea mai caraghioasă dintre vrăjitorii. Fălticeniul era un oraș cu aproape 15.000 de locuitori, așa că primea de două ori pe an caravana circului. De cum a văzut primul pitic mergînd pe sîrmă, micul Grigore a înțeles că meseria de artist îi vine ca o mănușă și a început să urmărească meșteșugul dresorului de purici, al povestitorului de farse și al femeii cu gît de girafă, ca să se inițieze în tehnicile care-i fac pe oameni să caște gura. În clasa a doua primară i s-a înfățișat domnului Vasiliu senior cu dorința de a se face clovn. A primit obișnuita bătaie care ținea loc de învățătură, dar a înțeles că acele vînătăi lăsate de curea reprezintă mai degrabă sacrificiul fără de care arta nu te acceptă în brațele ei. N-a putut fugi cu circul, dar a fost lăsat să devină un mare comediant în lumea de zi cu zi, făcînd-o pe măscăriciul sau pe eroul dramatic la ore și la serbări, cînd întreaga școală se prăpădea de rîs dacă Grigore interpreta un rol inventat pe loc.
Cea mai fertilă și mai sinceră carieră de actor a fost copilăria. Grigore avea drama și comedia în natura sa profundă, iubea renghiul și surpriza, putea transforma pe loc un fragment de viață într-o scenă de teatru. A devenit repede preferatul tuturor, actorul spontan al secvențelor de realitate, eroul școlii și al Fălticeniului. Grigore avea umor la modul nativ, atrăgea cu vocea și fascina cu privirea. Peltic, pițigăiat, scund și fragil, era o apariție veselă și irezistibilă. A absolvit liceul din localitate, după care părinții l-au dat la Facultatea de Drept din Cernăuți.
N-a făcut, însă, mulți purici la Drept. A reușit cumva să se strecoare în figurația Teatrului Național din Cernăuți și a fost remarcat de director, care i-a dat un rol. Grigore a urcat pe scenă și a avut succes de la primul spectacol. Din acel moment, regizorii nu i-au mai dat drumul din mînă. A jucat în zeci de spectacole, adunînd elogii și aplauze în delir, dar fără să reușească să intre la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți decît la a șaptea încercare.
În 1933 a fost mutat la Conservator la București. Aici și-a dobîndit numele de scenă Birlic și a explodat în spectacole de comedie. A jucat la Național, a jucat în filme, a făcut turnee, a condus teatre. Cînd au venit la putere comuniștii, Birlic era la apogeul carierei, una din puținele valori burghezo-moșierești rămase în libertate. După o ședință la nivelul Biroului Politic, tovarășii Dej, Luca, Teohari și tovarășa Pauker au hotărît că, decît să-l împuște, mai bine îl decorează. Birlic n-a putut să refuze favorul și a trecut de partea teatrului socialist. Chiar dacă a jucat în piese și filme care preamăresc șantierele și colectivizarea, talentul și umorul lui au răzbătut dincolo de text. Birlic a fost iubit mai presus de condiția lui de „Artist al poporului“. Nu a colaborat cu organele de Securitate, dar a acceptat mîngîierile Partidului ca să poată supraviețui. Nimeni nu are azi îndoieli cînd vorbește despre geniul lui Birlic.
