Anul 2023 a fost, probabil, cel mai bogat în proză din ultimii 35 de ani. Am numărat nu mai puțin de nouă debuturi, la edituri prestigioase, și peste 60 de cărți de beletristică. Am mai vorbit despre fenomenul ăsta și sînt convins că peste un deceniu sau două se va vorbi despre miracolul literar românesc așa cum s-a vorbit despre noul val în cinematografie. Ceea ce îi leagă pe scriitori de cineaști e, în primul rînd, tema românească. România e o țară a contrastelor, a absurdului, a miracolelor. E suficient să trăiești aici și ai ce povesti pentru șapte vieți. Asta, cu condiția să vezi și să asculți.
Romanul Sabinei Yamamoto, Nu mai e nimeni acasă, se înscrie în acest trend. La o privire superficială, ar putea fi încadrat în zona „copilăria în anii ’90“. Și, tot la aceeași privire, ar putea fi caracterizat ca „viața mea e un roman“. Într-adevăr, biografia excepțională și banală a fetiței Sabina (pentru că mi-e foarte greu să spun că personajul ar putea fi altcineva decît autoarea) sare din fiecare pagină. Epoca ultimului deceniu al mileniului trecut e acolo, cu toate năzdrăvăniile ei, cu toată agitația, contrastele, găselnițele și dezastrele lui. Un astfel de subiect (eroina crește într-o familie disfuncțională, între doi părinți ratați, în condiții materiale precare), încăput pe mîna unui autor convențional, ar fi dat o melodramă cu multe, multe lacrimi, muci și morală. Din fericire, Sabina (autoarea) găsește cel mai bun ton, cea mai fină muzică pe care să aștearnă subiectul. Privirea copilului, cea care se joacă și nu înțelege, este cheia acestui roman întunecat ca tematică.
Cu acea seninătate a copilului universal, parcurgem una dintre cele mai ciudate, înfricoșătoare copilării. Cu cît tonul e mai jucăuș, cu atîta subiectul e mai negru. Citind capitolul despre botezul fetiței, mi-am amintit de septuplul botez al lui Till Eulenspiegel. Aici, capul familiei începe cu botezarea vinului pentru invitați. Lupta între vin, apă și cei care degustă este burlescă. Toată lumea e invitată să guste și să-și dea cu părerea despre calitatea vinului. Nu lipsește nici îndemnul de a plasa la început niște tărie, astfel încît efectul vinului să fie garantat. Și, de unde carcaletele era „șlab“ la debut, nici nu apucă popa să celebreze slujba, că tot poporul e deja criță. Remarcabil e că, dincolo de hazlia întîmplare, autoarea introduce în poveste alcoolul, cu multă subtilitate (citești una și rămîne în cap alta), iar tăria rămîne bine fixată în casă, ca sprijin și refugiu permanent. Unele dintre cele mai înspăimîntătoare pagini au acest caracter hazliu, chefliu, candriu. Nu te poți opri să rîzi și, în același timp, să ți se ridice părul pe brațe.
Și cîte nu se întîmplă în preajma eroinei! Vecinii se bat de le dă borșul, beau de dimineața pînă seara, tata e boem, mama e boemă și cam călătoare, fata fură bani și e scoasă pe hol în pielea goală, bunicul elegant și mama zbanghie se ceartă de moarte, colegii tatălui vrăjesc fata cu calculatorul. Toate evenimentele se rotesc, zbîrnîie, zăngănesc, se încurcă și o iau de la început. În atmosfera asta veselă și jemanfișistă răsună, din cînd în cînd, foarte discret, un ton de alarmă. Ceva nu e în ordine. Ceva e prea fragil sau prea fals, cît o să mai țină? Și, într-adevăr, vine și întunericul. Tatăl care, pictor, croitor și scriitor, bun la suflet și jovial, deschis la glumele fetei, își vede la bar unghiile date cu roșu, este caracteristic pentru narațiunea Sabinei. Ea amestecă două tonuri fără ostentație. Căci, după ce ni-l face supersimpatic pe tata Toni, remarcă, cu aceeași seninătate copilărească: „Nu prea îi plăcea lui să stea cu mine, dar astea erau momente cînd mă bucuram să îl văd zîmbind“. Cît de ușoară e această remarcă, cît de inofensivă, cînd cititorul îi pricepe sensul o secundă mai tîrziu… „Uneori o auzeam plîngînd pe mama, cînd tata era acasă, îl trezea și stăteau așa, noaptea, la discuții. În alte dăți se certau, mama începea să urle și să dea cu palmele în el.“ Firește, e vorba de bani, leitmotivul sărăciei. În fapt, noi urmărim creșterea, maturizarea unui personaj, fără a avea impresia că urmărim „literatură“, și asta e cu adevărat remarcabil la Sabina. Odată cu creșterea eroinei, i se împlinește și stilul. Copilul devine mai atent, începe să priceapă vag ce caută nenea Dan în casă la ei, ce fel de afaceri se pun la cale, ce vrea religia și cum poate fi trasă în piept. Limbajul se complică, devine mai bogat, naivitatea copilului scoate la iveală noi ascunzișuri ale familiei. Relația dintre surori se complică și ea. Maria, cea mare, e deja la adolescență, iar cea mică devine nesuferită și indezirabilă. În apartamentul lor mic, unde stau patru oameni în două camere, claie peste grămadă, războiul copilăresc ia dimensiuni gigantice și la fel de ridicole, de amuzante.
Gata, sîntem deja o parte a familiei, înțelegem ce vor oamenii maturi, ce ascund, cum se ascund sau se ratează. Și, simțind cu intuiția autorului experimentat că trebuie ca mămăliga să explodeze, avem una dintre scenele tari, descrise cu o surprinzătoare acuratețe. Alcoolul, cel care i-a însoțit de departe copilăria, intră pe ușă și își ia primul tribut. Și vă las să citiți cu respirația tăiată.
Sabina Yamamoto, Nu mai e nimeni acasă, roman, Editura Vellant, 2023.
