Ce lume de rahat! – îți spui în chip de concluzie, după ce citești acest roman despre Hollywood-ul de alaltăieri și despre cel de azi. Dar tocmai pentru că e așa, nu-ți vine să lași cartea din mînă, fiindcă e vorba despre un rahat aurit.
Foștii producători glorioși de filme au ajuns să trăiască pe spinarea televiziunilor. Le vînd reality-șouri care, cu cît sînt mai imbecile, cu atît au mai mult succes. Iar asistenta unuia dintre ei, o tipă căreia chiar îi plac filmele, își pierde vremea cu scenariști eșuați, cu nebuni care vin să-și vîndă ideile, oral și în șoaptă, ca să nu le fure careva produsul cogitațiunii lor geniale. Biata fată, un pic masochistă, se supune acestui supliciu, în așteptarea marelui scenariu sau măcar a unei idei mai răsărite, după care să se poată face un film ca lumea.
Romanul lui Jess Walter nu-i nici primul, nici ultimul în care se fac dezvăluiri compromițătoare despre cetatea californiană a filmului. Scott Fitzgerald, în ultimul roman al lui, cel neterminat, dă Hollywood-ul pe răzătoare, și asta în perioada în care marile studiouri de acolo nu dădeau doi bani pe televiziune. Autorul Marelui Gatsby își lua astfel revanșa pentru toate șicanele și somațiile care i se făcuseră după ce acceptase să devină o rotiță din marele mecanism al acestei industrii. La drept vorbind însă, Scott era unul dintre ratații de lux pe care și-i permitea Hollywood-ul, în speranța că va da o lovitură cu el, ca scenarist. Nici Faulkner nu s-a descurcat mai bine acolo, deși era tratat împărătește, în timp ce scenariști isteți, care n-au devenit niciodată mari scriitori, se dovedeau mult mai utili decît cele două stele ale prozei americane.
Dacă Jess Walter s-ar fi mulțumit să preia toate bîrfele și răutățile venite din culisele studiourilor de la Hollywood, oricît de bine ar fi scris romanul lui, pînă la urmă m-ar fi plictisit. Cînd e vorba de culise – cine cu cine se mai întîlnește și cîți impostori și starlete își fac veacul acolo, pe metru pătrat –, mi-ar ajunge tabloidele și site-urile care trăiesc din asemenea știri. Walter știe să facă însă din romanul său o poveste care începe ca un roman vintage: sîntem în 1962, cînd la Roma se filmează Cleopatra și cînd într-o localitate izolată de pe malul italian al Mediteranei apare o actriță americancă suficient de frumoasă, încît proprietarul hotelului la care trage să aibă șocul vieții sale. La hotelul lui mai vine un cetățean american, ca să scrie romanul vieții sale și să bea temeinic.
Apoi, deodată ne trezim cu aproape o jumătate de secol mai tîrziu, într-un misterios joc al perspectivelor, pe care Walter îl stăpînește cu virtuozitatea autorilor de filme în trei dimensiuni și cu talentul cameleonic al marilor actori de film care trec de la personajele fastuoaselor reconstituiri istorice la roluri de actualitate, în care nu le recunoști decît chipul. În ultima treime a romanului i-am „ținut pumnii” lui Walter să n-o zbîrcească, așa ca-n filmele care încep cît se poate de promițător, dar se fîsîie în final. N-a fost cazul, chiar dacă tînărul romancier american a făcut cu el însuși un pariu care pe alții i-ar fi făcut să-și rupă gîtul.
Jess Walter, Frumoasele ruine, traducere de Dana Crăciun, Ed. Polirom, 2014.