Nu face politică literară de gașcă, spre deosebire de alți critici. E dependent de literatură, încît, în afară de critică, scrie poezie și, mai nou, proză. Răspunde de „externele” Editurii Polirom și face asta cu un bun gust fără egal. Bogdan-Alexandru Stănescu, sau BAS, cum i se mai spune, e una dintre puținele certitudini ale tinerei generații de literați și, cred, unul dintre cei de mare viitor.
Cristian Teodorescu: De cîtva timp încoace li se scot ochii intelectualilor publici că se țin departe de politică. Poezia asta reapare periodic, mai precis cînd oferta partidelor e pe sponci. Te-ai băga în politică?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Niciodată. Eu sînt nabokovian, iar maestrul meu considera politica cea mai imbecilă dintre ocupațiile umane. Cît despre intelectualii români, cred că s-a văzut ce-au făcut cînd le-a trecut prin cap să intre în politică. În plus, mi-e groază de contactul cu clișeul, cu locul comun, iar ca politician ești supus mai ales acestei terori: trăim vremuri în care oricine vrea poate să-și dea cu părerea despre orice. Nu ne mai pricepem doar la politică sau fotbal. Nu, sub articole de cultură apar comantarii în care ți se atrage atenția asupra faptului că ești varză în comparație cu Eminescu sau Goga, iar toate astea vin din partea unor oameni care acolo s-au oprit, la Eminescu sau Goga. Iar cînd spun Eminescu, mă refer la “Scrisoarea III” și cel mult “Somnoroase păsărele”, să nu ne imaginăm că sînt indivizi care ies din bibliotecă, unde stau pe postume, ca să-ți comenteze la ziar. Mie de ăștia mi-e frică.
C.T.: Prin anii ‘90, politicienii mai vorbeau despre cultură, acum unii dintre ei par semianalfabeți așa că e normal să n-aducă vorba despre cultură. Sau să debiteze enormități. N-ai impresia că intelectualii îi deranjează?
B.-A.S.: Intelectualul deranjează oriunde, iar ăsta cred că e și unul dintre rolurile lui de bază: să deranjeze. Cel mai tare îi deranjează pe semidocți, pentru că ăia, din păcate, au senzația că știu. Vă remintesc scandalul Poneiului roz: emisiunile suavilor și indignaților Rareș Bogdan sau Octavian Hoandră care se sufocau de dragul culturii române impropriu expuse în străinătate. Au rezolvat ICR-ul, care deranja. Ce-i deranja, însă, acolo? Că era condus de intelectuali adevărați care strînseseră șurubul cu folcloriste și cu naționalism deșănțat. Uitați-vă prin comisia de cultură și-o să vedeți ce oameni sînt acolo.
C.T.: Lansezi cărțile altora la tîrguri și prin țară. Vezi politicieni pe la lansările astea? Și dacă vezi, ce zic?
B.-A.S.: Îi mai văd din cînd în cînd. De obicei apar cu bodygurazii în cîrcă și se strecoară zîmbind misterios printre standuri. Nu mă opresc niciodată să ascult ce spun băieții la microfon, nu cred să fie o diferență de calitate față de ceea ce debitează la televizor. De ce-ar fi?
C.T.: Ți-ai luat doctoratul sclipitor și, slavă Domnului, sînt destui doctori care-și merită titlul. De ce nu vă faceți o asociație contondentă cu plagiatorii și impostorii care fac de batjocură ideea de doctorat?
B.-A.S.: Eu am început acel doctorat pentru că mă pasiona subiectul lui și pentru că aveam nevoie de un cadru care să mă oblige să lucrez, să-mi impună termene de predare, să mă oblige să-mi verific intuițiile. Nu-mi pot imagina cum e să faci ceva doar ca să dea bine, în domeniul muncii intelectuale asta e ridicol. Acuma, să fim serioși, impostori se găsesc peste tot, chiar și în lumea universitară: tocmai pe asta s-au bazat și acești viermi care și-au atîrnat titluri la butonieră, pe existența unor pîrghii care-și găsesc finalitatea în Castalia.
C.T.: Scrii poezie și proză, faci critică literară, coordonezi departamentul de literatură străină de la Polirom și ții cursuri la facultate. Cînd ai timp de toate astea?
B.-A.S.: Din fericire, sînt domenii înrudite, nu simt că sar din barcă pe mal, mai curînd dintr-o barcă-n alta. Nu sînt bun la nimic altceva: singurul meu talent este acela de cititor. Încerc să-l fructific cum pot – odată cu vîrsta a apărut și bucuria de a împărtăși altora din plăcerea asta. Din nefericire, științele umane au devenit, în ultimii ani, niște mici Cenușărese în spațiul universitar. La Litere se intră fără examen și facultatea durează trei ani: cînd poate citi un student “toată” literatura română? Și de ce ar face-o, dacă tot a intrat fără efort? Se formează acum promoții de filologi care ies din facultate fără să citească nici 20% din materie. Dar am deviat: am timp pentru că ador – ăsta e cuvântul – tot ceea ce fac. Eu mi-am ales meseria, eu merg pe mîna ei.
C.T.: Mai nou, poeții și prozatorii se iau la ceartă cu criticii cînd nu le convine ce scriu despre ei. Nu că asta nu s-ar fi întîmplat și înainte, dar o făceau mai cu fereală. Cum faci parte din ambele tabere, cine are dreptate?
B.-A.S.: Și unii, și alții. Scriitorii, pentru că zona criticii de întîmpinare s-a rarefiat, criticii buni s-au retras în spațiul universitar, iar majoritatea celor care au rămas își fac treaba superficial. Criticii pentru că se simte o uniformizare a producției literare autohtone. Foarte puțini îndrăznesc să sară din STAS, să experimenteze, să facă literatură cu adevărat. Spațiul literar a devenit unul al satisfacerii cererii publicului. Iar ăsta e cel mai rău lucru care se putea întîmpla. Dacă în literatură nu ai răutatea, îndrăzneala de a da publicului peste bot, rămîi un scriitor de serie.
C.T.: Ce părere ai despre critica literară în haită?
B.-A.S.: Ce părere să am? Asta e o meserie unde trebuie să ai o pereche solidă de boașe. Dacă simți nevoia să cînți în cor, corist o să mori. Halebardier 4! Pe mine mă sperie unanimitățile și reacțiile de masă, în general. La manifestațiile de după Colectiv au apărut indivizi care ne ordonau să stăm în genunchi și să ne rugăm: m-am întors și-am plecat. Unul dintre cei mai importanți critici ai momentului, James Wood, doarme liniștit, deși există un site care se numește contrajameswood. Ei, abia ăsta e un tip care merită admirat…
C.T.: Te bate gîndul să scrii o istorie a literaturii de la origini pînă azi? Adică, mai pe șleau, mai are rost o asemenea istorie?
B.-A.S.: Nu, nu cred. În primul rînd, îmi lipsește acea capacitate de sinteză, în al doilea rînd, mi se pare o întreprindere desuetă și, cel mai important, extrem de supusă greșelii. Mie îmi plac foarte mult scriitorii ignorați, marginalii, urîții, cei timizi. Ăștia, în general, apar pe la subsol în asemenea istorii, la capitolul “și alții”. Ei bine, mie acești “și alții” mi se par adorabili.
C.T.: După cine se ia azi cititorul cînd cumpără o carte?
B.-A.S.: Se ia după ce crede că ar vrea să citească. Se ia după numele autorului, după titlu, după ce a auzit despre respectiva carte, după premiile internaționale, după copertă. După editură… Din ce în ce mai puțin după critică, cea care a căzut lamentabil de pe piedestal, s-a descalificat singură prin inconstanța radicală a opiniilor și prin practicarea unei politici literare nu mult diferită de cea pe care o vedem la televizor. Or, publicul vrea ca literatura să fie oarecum departe de jocurile de putere sau de meschinăriile cotidiene. S-a întîmplat că din critica de întîmpinare a dispărut cu totul pasiunea pentru această meserie. Mi-e tot mai evident cînd recitesc critici precum Lucian Raicu – nu mai ajungem acolo. Și, din păcate, nu mai ajungem nici la nivelul emoțional al unor cronici din New York Times Book Review. Scriem plat, blazat, de multe ori fără talent.
C.T.: Ce nu te-am întrebat și ai fi vrut să-mi răspunzi?
B.-A.S.: Nu-mi place să vorbesc despre mine, nu am nici drag de microfon, așa că n-am avut așteptări. Dacă, însă, m-ai fi întrebat ce scriu, ți-aș fi spus că am început o monografie Paul Gerogescu, un scriitor și un critic pe nedrept uitat astăzi, și că am scris un volum de povestiri, lucru care mi-a schimbat viața cu totul, pentru că a trebuit să-mi schimb radical obiceiurile, să devin ordonat, să-mi asum calitatea de prozator.