BOGDAN CREȚU: „Uitarea e de departe boala cea mai gravă a unei comunități“

Din comentator al romanelor altora, profesorul universitar Bogdan Crețu a devenit și romancier cu Cornul inorogului, cu Nichita. Poetul ca și soldatul și cu recent apărutul Mai puțin decît dragostea. Simplu și direct în răspunsurile care-i vin dintr-o judecată cumpănită, Bogdan Crețu mi-a vorbit despre marile dileme etice ale vremii noastre în care sîntem tot mai predispuși la uitare și la aplicarea unui filtru roz monstruozităților comunismului.

Cristian Teodorescu:  Copiii n-or fi vinovați de păcatele părinților, dar cum rămîne cu cei șapte ani de acasă?

Bogdan Crețu: Timpul nostru s-a contractat. Cei șapte ani de-acasă s-au transformat în doi-trei. În rest, instituția bunicilor din anii ’70-’80 a devenit instituția creșei, a grădiniței cu program prelungit ori a afterschool-ului. De multe ori ecranele țin locul părinților. Nu cred că sînt copiii vinovați de păcatele părinților, dar cred că răul nu aparține numai unei generații, că el, dacă nu e conștientizat, asumat, catalogat ca atare, se prelungește și către generațiile următoare. La fel și frica. La noi problema e alta: cînd vezi că mulți, prea mulți ca să fie un șir de coincidențe, dintre cei care ocupă poziții de decizie vin din familii cu legături dovedite cu Securitatea, îți spui că nu e o întîmplare, ci un sistem care funcționează, iată, și la 34 de ani după căderea comunismului.

C.T.: În noul tău roman, Mai puțin decît dragostea, există o poveste de iubire aparent imposibilă: între fata torționarului și băiatul deținutului politic torturat de tatăl fetei. De unde ți-a venit ideea?

B.C.: În intenție, cel puțin, Mai puțin decît dragostea e un roman de dragoste. Aveam nevoie de tensiune, de probe dificile. Sara e fiica unui fost torționar și, din păcate, ea este singura care-l judecă. În mintea mea, are ceva din Antigona, o anumită intransigență. Se revoltă nu doar punctual împotriva tatălui, ci împotriva lumii opresive a taților, a „tătucilor“, mereu orbiți de lupta lor pentru putere. Am avut nevoie de o intrigă politică, de un conflict moral pornind de la constatarea (cinică, dar adevărată) pe care Napoleon a comis-o cînd l-a întîlnit pe Goethe: că în epoca modernă, politica a luat locul destinului din tragedia antică. Cartea mea urmărește mai multe povești de iubire în epoci diferite, dar fiecare neiertătoare, în felul ei: de la stalinism la anii ceaușismului tîrziu și în tranziția care a condamnat mulți oameni la sărăcie lucie. Dar e vorba și de asumarea trecutului apropiat: memoria aproximativă ne condamnă să purtăm cu noi toxinele dinainte. Undeva trebuie să se rupă răul comis programatic. Nu e suficient să dăm vina pe sistem, pe vremuri: au fost oameni care au pedepsit, au condamnat, au ucis, a strivit vieți. Uitarea e de departe boala cea mai gravă a unei comunități. Or, cartea mea chiar asta vrea, prin Sara: să fie o reacție împotriva amneziei interesate.

C.T.: Vorbim despre securiștii vinovați de torturi și de crime. Dar cum rămîne cu cei ce le dădeau ordine, bonzii partidului comunist, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu?

B.C.: Avem, slavă Domnului, studii serioase de istorie care îi așază la locul lor, printre dictatori. Problema nu e că nu a fost documentată oroarea, problema ține, cred eu, de memoria publică tot mai lacunară. Sînt îngrozit de neo-cultul de care se bucură Ceaușescu în anumite zone ale rețelelor de socializare. Pare un despot luminat. Ai impresia că în 1989 am ieșit ca nătărăii dintr-un paradis social, economic, uman. Recunosc: mi-am plimbat personajele prin oroarea comunismului și ca un fel de reacție la această falsificare a memoriei. Dar mi le-am plasat și în perioada postcomunistă, care nu a fost mai blîndă cu mulți. În anii ’90, am redus comunismul la ororile lui. Adevărate, șocante, sigur că da: dar nu a fost singura față a regimului. Acum, dimpotrivă, există tendința de a revizita comunismul statistic, constatîndu-i reușitele economice, sociale, culturale etc. Și epurîndu-l de teroare. Mie „curatorierea“ voit selectivă a trecutului mi se pare foarte ticăloasă. Or, din poziția de ficționar, poți suci lucrurile pe toate părțile, poți sesiza amestecul inextricabil (nu spun și echilibrat) de bine și rău.

C.T.: În marea repliere de după 1989, vîrfurile mai mici ale partidului unic în parteneriat cu  securiștii au devenit marii capitaliști ai României, cei care în același timp zădărau prostimea împotriva „privatizaților“ de rînd. Cum ar zice, adică, un personaj din Ghepardul, „Se schimbă totul ca să nu se schimbe nimic“?

B.C.: Schimbarea a existat, este indiscutabil: România din ianuarie 1990 nu mai era aceeași cu România din decembrie 1989. Numai că, în ticăloșia lor, cei plasați în miezul sistemului represiv dinainte de 1989 au știut să se folosească și de această schimbare. A fost ca un fel de capcană, în care mulți ne-am aruncat cu entuziasm: am crezut că am devenit dintr-odată liberi, că simpla suspendare a interdicțiilor ne poate transforma în oameni liberi. Or, nu a fost deloc așa. Profitînd de lipsa de educație civică, de lipsa de cultură a libertății celor mai mulți, „băieții deștepți“ au făcut afaceri de o rapacitate extraordinară. Așa a luat naștere un mediu antreprenorial (și politic!) dubios, în care a fost aproape imposibil să-și facă loc investitori care să joace corect. În mare măsură, moștenirea acelor tipuri de practici persistă și azi, chiar dacă sînt strunite de o legislație cît de cît aliniată la normele europene.

C.T.: Ce istorie or fi învățat și de la cine judecătorii care i-au găsit nevinovați pe torționarii inginerului Gheorghe Ursu?

B.C.: Este stupefiant verdictul, pentru că oficializează cumva nedreptatea, bagatelizează suferința. Dar mă tem că nu e o problemă care se reduce la verdictul unor judecători. E mult mai grav: ceea ce e reprobabil din punct de vedere etic poate fi plauzibil din punct de vedere juridic. Aici e miezul problemei: în 33 de ani, am creat un sistem legislativ labil, care face imposibilă restabilirea adevărului. În România există încă tabuuri: legea funcționează, dar pînă la un punct. Pînă ajunge, de fapt, să deranjeze nucleul unui sistem care e la butoane și azi. Cînd apare acest risc, ea devine labilă. Interpretabilă, altfel spus. Sînt șmecherii montate în textul legislativ intenționat. Exemplul cel mai clar e, după mine, schimbarea, prin OUG, din februarie 2006, a definiției acțiunii de poliție politică: „toate acele activităţi ale securităţii statului sau ale altor structuri şi instituţii cu caracter represiv, care au vizat instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“. Conjuncția și e interpretată ca avînd caracter cumulativ. Dacă X a comis zeci de note informative, dar instanța nu dovedește că prin intermediul lor victimei i s-au îngrădit drepturile și libertățile, atunci X rămîne necolaborator. Poate a încasat și stipendii pentru hărnicia lui de informator: nu contează. Vedeți? E mai important cum sînt definite lucrurile decît faptele propriu-zise.

C.T.: Nu ți se pare straniu că în multe familii din România există măcar un fost deținut politic, dar și cel puțin un fost securist sau un reprezentant al aparatului de partid?

B.C.: Mi se pare dramatic, nu doar straniu. Cred că e aici o simetrie noire. Omenește, am înțelegere pentru cazurile cele mai „dramatice“: acelea ale foștilor deținuți politici care au devenit informatori. Cunoaștem cel mai bine cazurile unor scriitori. Nu mă reped să fac pe iacobinul. Suferința lor e reală, ruptura de destin la fel. Mulți s-au ținut demni cînd a fost greu, în pușcărie, și au cedat ani buni după aceea, atunci cînd lucrurile se aranjaseră. Au rezistat la rău, au cedat la bine. Nu vreau să dau nume, pentru că și aici e o capcană a sistemului: ne-am repezit să lapidăm informatorii, care, în sistemul represiv, sînt pionii, colaboratorii mărunți, dar securiștii propriu-ziși, ofițerii activi, cei care au dat ordine, cei care au controlat sistemul de supraveghere au avut parte de vieți liniștite, de pensii uriașe, de cariere pe care nimeni nu le-a deranjat. Cealaltă față a acestei sinistre simetrii e următoarea: la începutul comunismului, Securitatea nu avea scrupule, teroriza prin cruzime; în ultimele decenii, sub Ceaușescu, nu mai era nevoie: între timp, frica făcuse pui, fusese internalizată. Oamenii deveniseră suspicioși, pentru că cei dispuși să colaboreze cu sistemul erau atît de mulți, încît fibra socială se detracase.