E unul dintre tinerii critici literari de la noi care au demisionat anul trecut din Uniunea Scriitorilor, deși era condusă de un critic literar. N-a făcut-o din frondă, ci din convingere. Bogdan Crețu scrie analitic și fără prejudecăți de circumstanță despre autorii clasicizați în deceniile comunismului și despre scriitorii care au apărut după aceea.
Cristian Teodorescu: Cum de ai ajuns de la Constanța universitar la Iași? Totuși, Bucureștiul e mai aproape de Constanța.
Bogdan Crețu: Cel mai la îndemână răspuns ar fi următorul: în 1996 m-am urcat în trenul spre Iași și în 2002, după nenumărate astfel de drumuri (călătoria dura vreo nouă ore, deci am avut timp berechet să citesc, să mă cultiv), am devenit preparator la Catedra de Literatură română a Facultății de Litere din Iași. Adevărul e însă că am decis intuitiv, așa cum am făcut-o de multe ori în viață, fără să cântăresc insistent posibilitățile, pentru că nu am răbdare: culeg din prima ce cred că mi se potrivește, fără să aștept vreo șansă mai avantajoasă. Bucureștiul nu îmi plăcea, mi se părea de pe atunci prăfuit (la propriu) și aglomerat. Apoi: am un frate geamăn, care a avut o iubită blondă și pisicoasă, mai mare cu un an, studentă la Iași. Ea ne-a atras, cumva, pe amândoi, către Nord Est. Îi sunt recunoscător…
C.T.: Mai există azi complexul provinciei față de centru?
B.C.: Eu unul nu îl resimt. Dar văd, nu o dată, cealaltă față a acestui complex, al mediocrilor care cred că e o scofală că sunt plasați în centru. Altfel, cultural vorbind, trăim un timp îngăduitor, cu multiple posibilități: poți călători, te poți conecta prin câteva click-uri la destule biblioteci, poți ajunge în buricul lumii, nu doar al capitalei, în câteva ceasuri. Nu am regretat niciodată că nu am ales Bucureștiul; am chiar avantajul că pot păstra și o altfel de distanță în afară de cea fizică față de tensiunile și luptele intestine din viața culturală a capitalei.
C.T.: Ce părere ai despre ceea ce se întîmplă azi în Uniunea Scriitorilor?
B.C.: O părere proastă, pe care mi-am exprimat-o deschis în repetate rânduri, înainte să îmi dau demisia! Încerc să simplific: în afara confiscării USR de către un grup de interese, în afara modului în care s-au schimbat regulile democratice ale jocului, în afară de lipsa transparenței, în afara faptului că foarte buni scriitori au fost epurați cu votul aproape unanim al bravilor bărbați de litere și arme din Consiliu (unicul membru al Consiliului care a luat atitudine a fost, poate nu întâmplător, o femeie, Ruxandra Cesereanu, cinste ei!), USR are câteva probleme majore: este, în primul rând, o organizație îmbătrânită. În ultimii 10-15 ani au intrat în proporție covârșitoare așa-ziși scriitori care și-au descoperit vocația la senectute, și, cum asta le asigură și un spor la pensie, li s-a părut că statutul de scriitor e ceva. Cum-necum, s-a ajuns la cifra de 2700 de scriitori cu legitimație. Cei mai mulți au debutat pe la 60 de ani, nu au propriu-zis o carieră de scriitor în urmă. O statistică în acest sens ar da multe răspunsuri. Am primit și mai primesc zeci și zeci de cărțulii, cele mai multe de poezie, pentru că proza cere ceva răbdare și chiar „oase tari” și știu care e nivelul. Aglomerația de scribi în toate orașele patriei a dus la o coborâre în derizoriu a ideii de scriitor. Absența unor foarte buni tineri scriitori din breaslă mi se pare un semnal cât se poate de limpede că USR este în mare măsură doar despre suplimentul de pensie și despre avantajele unor autori bine plasați în sistem. Muzeul Literaturii din București, ca să dau doar un exemplu, este mult, mult mai activ și mai vizibil în viața culturală a capitalei și a țării decât USR.
C.T.: De ce nu vor tinerii scriitori să intre în Uniune?
B.C.: Pentru că nu au ce căuta acolo. Dimpotrivă, câțiva foarte buni scriitori și critici și-au dat demisiile. USR nu mai are legătură cu ce se întâmplă viu în literatura ultimilor ani, nu mai este nici măcar interesată de fermentația actualității, de ce scriu autorii sub 35 de ani. Tinerii scriitori nu se mai regăsesc nici în programele, nici în revistele USR. Institutul Blecher coordonat de Claudiu Komartin sau „Zona nouă” din Sibiu, ieșită din implicarea lui Radu Vancu, de pildă, înseamnă incomparabil mai mult.
C.T.: Ești unul dintre criticii tineri care recitesc literatura română scrisă în perioada comunistă și care își întreabă studenții ce înțeleg azi din ea. Mai pricep ei și-i mai interesează șopîrlele politice care scăpau de cenzură pînă în 1989?
B.C.: Nu, nu are cum să-i mai intereseze. Și adevărul e că nu ne mai interesează nici pe noi. Am o mică teorie, pe care voi încerca la un moment dat să o pun într-o carte: mare parte din literatura dinainte de 1990 a fost scrisă având în vedere un anumit tip de receptor, o anumită comunitate de lectură și mai ales un tip de a citi împotriva interdicției. În orice caz, lectorul era din start complicele scriitorului, dispus să își imagineze subversivitatea și acolo unde ea nu era (așa s-a creat un adevărat simbol dintr-un biet motănaș). După 1990, s-a citit cu furie anticomunistă. De ceva vreme, situația s-a echilibrat și cărțile produse înainte de 1990 sunt puse în situația să facă față unui tip diferit de lectură față de aceea pe care au (s)contat. De aceea, cărțile care atunci părea curajoase sau subtile azi s-au cam fanat. Istoria, inclusiv cea a literaturii, operează întotdeauna o selecție cinică: nu ține cont de context, de etică, de curaj. Rămân cărțile care reușesc să stârnească interpretări mereu proaspete. Așa se face că Groapa ticălosului Eugen Barbu pâlpâie parcă mai bine decât romanele subversive ale lui Augustin Buzura sau decât parabolele, sălcii azi, ale unor Bujor Nedelcovici sau Octavian Paler.
C.T.: Ce înseamnă de fapt așa-zisa „normalizare a lecturii” din ultimele decenii de la noi?
B.C.: Nu cred că se poate vorbi de „normalizare” a lecturii. Dar sunt sigur că toți observăm un uriaș deficit de interes pentru carte, cultivat în primul rând de școală. Ca să iei o notă bună la bac nu mai trebuie să citești nici măcar cinci romane cap-coadă. S-a pierdut, în mare măsură, nu doar răbdarea de a asimila lumi alternative, ci și posibilitatea de a detecta esteticul acolo unde el există. Asta mi se pare marea problemă a literaturii de azi (fără ghilimele).
C.T.: Spui undeva despre cenzor că era „coautorul” cărților apărute în perioada comunistă. Crezi că cititorul de azi înțelege această subtilitate?
B.C.: Nu, asta este o cercetare de laborator rezervată specialiștilor. Altfel, citim cărțile trecutului de parcă ele ar fi rezultatul pur al discernământului, voinței, alegerilor, posibilităților fiecărui autor. Or, de multe ori cenzura sau critica ideologică participa concret la scrierea cărților. A se vedea cazul Scrinului negru, din care Călinescu elimina la cerere pasaje, scria altele după indicații… Dar asta a pus și o presiune uriașă pe literatură, care în felul acesta și-a găsit strategiile de a răzbate la lumină, și-a intensificat specificul estetic. Triste vremuri, care s-au salvat însă, paradoxal, prin câteva cărți de neclintit.
C.T.: Unele dintre cărțile apărute după 1990 păreau că dau cu sîc cenzurii care decedase funcțional. De unde și impresia neplăcută de curaj venit cu întîrziere. Sau era nostalgia dispariției inamicului?
B.C.: A existat, după 1990, un șoc al libertății, pentru care nu numai oamenii simpli, dar nici scriitorii nu au fost pregătiți. Nu au știut pur și simplu ce să facă, s-au repezit unii asupra altora, au crezut că posibilitatea de a se exprima în spațiul public îi face liberi. Mulți dintre scriitori clasicizați înainte de 1990 nu s-au adaptat, nu s-au repliat, deși câmpul cultural s-a modificat dramatic. O parte a literaturii a rămas fixă, pe când cititorul s-a schimbat esențial. De aici inadecvarea. Cât despre anticomunismul decoperit după revoluție, ce să zic? Unii au făcut cariere profitabile din asta… Marele păcat nu este însă al lor, ci al nostru, că i-am legitimat ca atare, în timp ce ne-am neglijat adevărații disidenți, adevărații scriitori cu șira spinării neînconvoiată.
C.T.: Criticul care aleargă cu limba scoasă după puterea administrativă în literatură e defect sau cinic?
B.C.: Critica literară este condiționată de efortul către imparțialitate. Gândirea critică este una eminamente independentă. Intervalul aseptic de distanță dintre pagina cronicii și figura unui contemporan trebuie să existe. Critica literară este nu numai o meserie care presupune cultură, hărnicie, ci și una care te angajează moral; ea nu poate atinge performanța în absența caracterului. (Și, între noi fie vorba, nu are altă șansă decât excelența: critica mediocră se datează prompt; trece proba timpului doar cea cu adevărat foarte bună.) Criticul care comite gesturi de vasalitate evidentă sau de parvenitism plătește cu propria reputație, își pierde autoritatea în breaslă. Altfel, poate vâna orice funcție câtă vreme asta nu îi defectează scrisul (deși e foarte dificil). Când acest lucru se petrece, toată lumea observă. Critica literară e un joc cu toate cărțile pe masă, în care nu se poate trișa foarte mult.