Nu mă interesează nici cît negru sub unghie dacă CTP a vrut să scrie la Hotnews sau dacă Tapalagă a făcut o criză de isterie auzind că crucişătorul ruginit vrea să-i intre în apele teritoriale. Nu mă priveşte nici cîţi bani a furat sau a pierdut Sima, nici cîţi Dăieni sau Chirili au vrut să devină mai bogaţi jucîndu-se cu bursa din Sibiu, nici dacă Imre s-a îngrăşat sau a slăbit de cînd se simte responsabil pentru finuţa sa, stimata doamnă Luciu.
Singura chestie care mă interesează, dar asta doar ca să mă deprime, e că acest stupid şi recent meci de ping-pong epistolar între Sima şi Popescu deschide, pentru o secundă, fermoarul sacului de plastic în care a fost băgată presa românească, lăsînd să adie subtil duhoarea de biştari, cinism şi interese uriaşe din care e compusă lumea vorbelor mari despre idealuri civice, responsabilităţi politice şi interesele legitime ale cetăţenilor. Cei care au ţinut în mîini cîndva un Adevărul în care Iliescu era făcut praf de un CTP inegalabil, cei care au pus mîna cîndva pe o revistă Expres în care semna Nistorescu, cei care şi-l amintesc pe Roşca Stănescu din vremea vehemenţei sale, toţi ar trebui să verse azi o lacrimă îndurerată şi uşor scîrbită pentru distinşii boieri bătrîni ai presei noastre postrevoluţionare. Oamenii aceştia, care au dus foaia tipărită pe cele mai înalte culmi de profit în glorioşii ani de după ’90, au ajuns acum nişte ciocli îmbuibaţi, lipsiţi de discipoli, conectaţi prin fire nevăzute şi nebănuite la o viaţă politică şi economică de culise în care nu se vinde şi nu se cumpără opinie onestă, ci se trafichează interese de sezon electoral sau alte mărunţişuri scumpe. Cristoiu, Nistorescu, Roşca Stănescu, Chirieac sînt deja nişte monumente care amintesc de prezenţa noastră în lumea euforică şi defunctă azi a presei naive, a acelei prese în care editorialistul de prima pagină dădea tonul marilor idei de-o zi. Acum, cunoscătorii trişti ai fenomenului numit presă, insider-ii deprimaţi ştiu foarte bine că opinia a devenit simplă fursecăreală, că unui Ghiţă sau Schwartzy nu le trebuie mai mult de cîteva salarii medii pe economie pentru a umple un studio de televiziune, de dimineaţă pînă seara, cu o duzină de oameni de calitate, jurnalişti de meserie cîndva, disperaţi să facă rost de un bănuţ pentru a-şi hrăni familiile. În tot acest timp, nistoreşti şi stăneşti, chirieci şi cetepişti au capacitatea să se delecteze oricînd cu o cină copioasă pe marginea Snagovului sau în intimitatea unui restaurant scorţos, în compania unei sticle pline cu o licoare veche şi scumpă.