Ce i-a trebuit unui oarecare boiernaș moldovean din secolul al XIX-lea să-și scrie istoria vieții, și asta cînd încă nu împlinise 45 de ani? Chiar și după cele mai pesimiste speranțe de viață ale vremii, un bărbat de vîrsta lui încă se putea gîndi încrezător la viitor, odată scăpat de bolile ucigătoare ale tinereții și dacă se putea ține la distanță de molimele ucigătoare care nu-și alegeau victimele nici după rang, nici după numărul anilor. Retras la moșia lui, unde își făcea cu mare folos afacerile, Teodor Vârnav, cel care și-a scris istoria vieții cu mai mult de douăzeci de ani înainte ca ea să se încheie, este, de fapt, altceva decît un memorialist care își povestește viața, fie din orgoliu, fie bășicat de răutățile pe care contemporanii le-au scris despre el.
La, cum s-ar zice, scara istoriei, Vârnav e un nimeni care nu-și face iluzii că ar fi mai mult de atît. Nu s-a băgat în politică și nu era vreun om pe care cultura îl împingea să facă pe cronicarul vremii, pornind de la amintirile sale. Așa că acest boiernaș de la Moldova nu poate fi bănuit de orgoliile și de sictirul autorilor de memorii de mai tîrziu, care voiau să-și amuțească astfel detractorii. Neînsemnatul Vârnav știa cît îi poate pielea, așa că nu și-a scos țurloaiele prin plapuma ignoranței sale, pe care o recunoaște cu părere de rău. Istorie știa pe trăite, cu nimic mai mult. Drept care nu-l vedem să-și dea cu părerea despre evenimentele la care a fost martor, necum despre protagoniștii lor, deși se spune că ar fi scris și niscai poezii satirice despre puternicii vremii. Cum s-ar zice, opinii avea și chiar îndrăznea să le pună pe hîrtie, însă numitul Vârnav avea grijă să le păstreze pentru sine, ca să n-aibă de pătimit de pe urma vreunui conflict cu autoritățile.
Chestia cea mai tare din povestea vieții sale e că boiernașul mulțumit de sine și de agoniseala lui, în loc să se pupe în fund de unul singur, ca alții, povestește despre drumul său în viață tot soiul de chestii neconvenabile sau de-a dreptul rușinoase, fără să-i pese de părerea pe care și-ar face-o despre el eventualii cititori.
Ăsta e, de fapt, marele cîrlig al celui care a scris primele însemnări memorialistice de la noi. În loc să facă pe sfîntul, cum te-ai aștepta de la cineva care scrie despre sine însuși, Vârnav povestește cum a învățat să se apuce de furat încă din copilărie, pe cînd era aruncat de la o rudă la alta, fiindcă tatăl lui nu era în stare să-și crească progeniturile, ci trăgea toată ziua din ciubuc, de puturos ce era. Și asta încă n-ar fi nimic. Vârnav n-are nici o apăsare să pună pe hîrtie aventurile lui de hoț precoce și pedepsele pe care le-a suferit cînd era prins și încasa bătăi de care altuia i-ar fi rușine să-și amintească. Fraierit de unul și de altul în tinerețe, boiernașul istorisește și pățaniile astea, din care nu iese tocmai bine, la „imagine”.
Deși n-are decît puțină școală, iar aritmetica a deprins-o la locul de muncă, pe Vârnav îl duce mintea la afaceri, încît, atunci cînd se apucă să-și scrie povestea vieții, e om înstărit, cu moșie, și găsise timp să citească romane, ceea ce se cunoaște în paginile amintirilor lui. Boiernașul are talent cu carul, astfel că istoria vieții sale capătă chipul unui palpitant roman picaresc, cu umor și răsturnări de situație bine aduse din condei. Vârnav nu s-a obosit să-și publice memoriile, fie din modestie, fie mai degrabă fiindcă s-a temut să nu-și turtească fesul cu ele, în pofida sfîrșitului fericit al istoriei sale. Așa că, în loc să-și găsească un loc acătării printre scriitorii vremii, cum ar fi meritat, fostul hoțoman n-a avut parte decît de o glorie postumă, pe măsura agoniselii sale: nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Teodor Vârnav, Istoria vieții mele, Ed. Polirom, 2015.