Caţavencii

Book şi sfîrc – Cărtărescu ar tăia-o de tot în Germania. Dar mai stă

Pariez că cei care nu-l înghit pe Mircea Cărtărescu îi vor sări la jugulara literară după Zen*. Mai ales că pe unii îi face de doi de bani în această tranșă a jurnalului său, în care cine vrea să știe ce-a mai făcut autorul Orbitorului în ultimii opt ani, fără ultimul, va descoperi un Cărtărescu exasperat și alarmat tot timpul de cîte ceva.

La fel de narcisist ca și în celelalte volume ale jurnalului, M.C. își recunoaște însă aici obsesii pe care scriitorii și le bagă de obicei sub preșul modestiei. În 600 și ceva de pagini – multe splendide, destule stranii, dar și unele care ar fi putut lipsi fără probleme! – ți se adresează un tip prăpăs­tios, de o sensibilitate pe care el însuși o suspectează de accese paranoice. Se chinuie să înceapă ultimul volum din Orbitor, în timp ce din colaborările la revista Elle îi iese de o carte. I se pare o chestie minoră și, presat de timp, îi dă un titlu care-l oripilează: De ce iubim femeile. Cartea se vinde năucitor de bine și, chiar dacă el tot nu se omoară după ea, cînd e acuzat că „s-a comercializat“ îi sictirește pe criticii care-l atacă. E atent la tot ce se scrie despre el. Dar ce scriitor nu e? Notează că nu se așteaptă să ia Premiul Nobel. Nu face însă pe ipocritul. Recunoaște că Nobelul îl obsedează, își contabilizează atent gloria literară și e atent la orice traducere a cărților sale. Din jurnalul lui nu afli mare lucru despre ceea ce se întîmplă în lume, și asta nici măcar în plină criză economică. M.C. constată că din cauza crizei nu se mai vînd cărți, drept urmare îi scad veniturile. Cinism? Nu-l durea în pix pe Cărtărescu să spună ce mai pățesc și alții la vreme de criză. Pe el îl interesează însă personajul M.C., gol-goluț, cu egoismele și grijile lui, cel care, sătul de invidiile confraților și de prostia compatrioților, regretă că nu s-a cărat definitiv din țară și-l bate gîndul s-o taie în Germania. 

 

* Mircea Cărtărescu, Zen, Editura Humanitas, 2011.

Exit mobile version