Cîndva, într-un platou de televiziune, Cristian Tudor Popescu l-a rugat pe candidatul prezidenţial Crin Antonescu să ne spună cîteva vorbe într-o limbuţă străină, pe care o stăpîneşte dînsul mai bine. Cu vocea tremurîndă de surprindere, dornicul de funcţie a bîguit speriat cîteva fraze fluente în argoul volterian al celor care fac afaceri cu acordeonul prin cartierul parizian La Defense, ştiţi genul: "je suis de Roumanie et je m'apelle Crin, dans la Roumanie est tres mal, nous sommes pauvres…"
Poate că de la franţuzeasca asta de bonjurist i se trage domnului Crin mai noua sa aplecare pentru bonapartismul arogant cu care călăreşte săgeata cambrată a liberalismului românesc. Chiar îniante de Paşte, cînd, teoretic măcar, sufletul omului e mai înclinat spre toleranţă, musiu Antonescu a ţinut să-i arate primarului Chiliman cine-i jandarmul în partid şi l-a trimis la plimbare cu o lecţie scurtă de aroganţă, copiată parcă dintr-un curs de autocraţie, fără profesor. Dealtfel, omul nostru dă semne din ce în ce mai vădite de autoîncîntare patetică; în ultima vreme, fostul tinerel combativ şi pletos din Tulcea pare că a început să-şi comande în secret, pe la pictori privaţi, portrete cu el îmbrăcat în halat prezindenţial, bîntuind pe coridoarele Cotroceniului. Se-aude chiar că-i place să deschidă mai degrabă cu juvetele decît cu calul. În orice caz, mirosul funcţiei supreme în stat, care se presupune că-l aşteaptă ca o fecioară în alcov, începe să-i ridice lui Crin Antonescu nivelul hormonal cu mult peste limitele admise de decenţa cu care electoratul liberal a îndurat evul mediu băsescian. Călit în lupta de stradă contra lui Băsescu, Crin lasă impresia că a deprins binişor tonul şi stilul de cafteală marinăresc.
Aroganţa flegmatică şi bătutul mesei cu palma au devenit încetul cu încetul armele pe care le scoate din teacă la cel mai mic semn de ameninţare. Însă obiceiul ăsta nu e tocmai frumos şi democratic. Să ne scuze onorabilul bonjurist, care se răţoia deunăzi la Brătieni ca la nişte băieţi recalcitranţi, care ar putea îndrăzni să nu respecte deciziile partidului, însă dacă mai respiră mult aerul acesta de superioritate ţîfnoasă s-ar putea ca drumurile către Cotroceni să devină mult mai sinuoase decît par azi. Că doar tragi-comicul popor român n-o fi îndurat atîţia ani de delir discreţionar, învrăjbire şi arţag din partea unui marinăraş ca să vină acum un profesoraş nervos, gata să ne dea afară din clasă şi să ne scadă nota la purtare fiindcă nu tăceam smirnă cînd predă el, în francofonă, lecţia de liberalism neaoş.