În mai 1991, Suede lansa primul single, The Drowners, iar publicul britanic începea să se încălzească pentru examenul Brit Pop ce avea să vină. Brett Anderson tocmai fusese părăsit de iubită (care a fugit în patul lui Damon Albarn de la Blur), declara că este un bisexual care încă nu avusese o relaţie cu un bărbat şi apărea în clipul piesei repsective ca un David Bowie încă virgin.
Un băieţel de la ţară, dacă vreţi. În 1996, însă, Suede lansa cel de-al treilea album, cu Trash şi Beautiful Ones, care aveau să schimbe felul în care adolescenţii anilor ’90 se drogau – afară din subsoluri, direct la prezentări de modă sau petreceri glam. Pentru că Suede a fost una dintre trupele sclipicios de nespălate ale acelor ani, care livra versuri mai inteligente decît Bon Jovi şi oferea sex-appeal superior valului grunge. Covorul roşu al muzicii pop devenise al lor… În zilele noastre, Anderson vine la Bucureşti şi cîntă în faţa unui public suprarealist de mic şi de împietrit şi lansează încă un album* solo, care nu-şi mai găseşte ascultătorii.
Gen „din aceeaşi categorie“
1. Jarvis Cocker – Further Complications. Mai puţin activ muzical decît Anderson şi cu picioarele mai pe pămînt, Cocker a livrat două albume solo incisive şi distractive, acesta datînd din anul 2009.
2. Noel Gallagher – High Flying Birds. Băieţii Oasis ştiu şi ei foarte bine că singura schemă care le ieşea era să cînte împreună. Un album numai cu Noel, la fel ca un album numai cu Liam, este un coşmar.
3. The Tears – Here Comes the Tears. Acest album este cea mai puternică declaraţie a lui Brett, mai ales că în trupă se afla şi Bernard Butler, chitaristul Suede şi omul alături de care scria versurile în trecutul glorios.