Într-o lume ideală, un eveniment precum Pride nu ar avea sens, iar într-o lume normală ar trece neobservat, precum o sâmbătă banală în care ai ieșit la plimbare. Nu trăim nici măcar într-o lume normală, darămite în una ideală, astfel că Pride e nu doar binevenit, ci absolut necesar.
Asta pentru că, mai departe de retorica unor țăcăniți mânați de ură și incapabili să-și educe instinctele folosind rațiunea, Pride nu este despre băiatul ăla îmbrăcat în femeie ori despre alea două fete care se țin de mână, nu e despre cum se pupă doi bărbați, nu e nici măcar despre comunitatea LGBTQ în sine. Și cu siguranță nu e despre cum o comunitate vrea să convertească adepți, așa cum fac băieții care-ți bat la ușă și te întreabă dacă ai cinci minute să discuți despre Marele Prieten Imaginar. Nu e nici despre predat homosexualitatea în școli, cum se întâmplă cu religia în minunatul nostru stat laic, și nici despre vreun proces de îndoctrinare.
E despre toleranță, e despre libertate și despre drepturi fundamentale, e despre oameni care vor să trăiască liberi, e despre cum poți vindeca o societate și cum poți merge înainte, opunând urii și violenței culori, muzică și voie bună. E despre libertatea de a trăi așa cum simți, fără să deranjezi pe altul, fără să-i ceri să simtă la fel, dar și fără să trăiești cu frică, pentru că cineva ar putea să-ți dea în cap doar pentru că nu ești așa cum crede el că ar trebui să fii. Și e despre drepturi egale, fără îndoială.
Ieri, pe străzile Bucureștiului, am fost vreo 35 de mii de oameni și a fost cu atât mai frumos cu cât marea majoritate, sunt absolut convins, eram straight. Cei mai mulți eram acolo pentru a susține niște principii, drepturi și libertăți. În plus, majoritatea covârșitoare eram oameni normali, îmbrăcați normal, cu comportament normal, oameni pe lângă care ai trece pe stradă, într-o zi normală, fără ca măcar să ridici instinctual din sprânceană.
Și am fost mai mulți decât anul trecut, iar asta e cu atât mai bine cu cât trăim într-o societate care pare să-și piardă busola.