Cum nu mai ieșea la plimbare și, de cînd se îngrășase, nu se mai ducea nici la piață, doamna Ana își făcuse relații pe orizontala etajului patru din blocul fără lift în care locuia. Își vizita vecinii aproape zilnic, să-i întrebe ce se mai întîmpla prin București. În apartamentul fiicei sale Maria și al bărbatului ei, ciudatul Petrică, Ana avea o cameră separată. Asta era bine. Dar nepoată-sa Daniela, care cînta la pian și ajunsese studentă la Medicină, o transformase în pacienta ei și îi găsea tot soiul de boli, cînd singura boală pe care și-o recunoștea Ana era bătrînețea. Se plictisise să se gîndească la cîți ani are. Își amintea de vîrsta ei de trei-patru ori pe an, cînd primea vizite de la bărbați și femei pe care-i știa din prima și din cea de-a doua ei tinerețe. Cei din copilăria ei muriseră. Același lucru li se întîmplase și unora dintre cei pe care-i știa de mulți ani.
Ana nu se simțea singură dacă-i muriseră prietenii și soțul de-a doilea, ceferistul. De primul nu mai știa nimic. (Dar poate că iluzionistul ei izbutise să hipnotizeze și moartea.) Doar că nu mai avea cu cine să converseze despre prima ei tinerețe, la care visa tot mai des, după ce împlinise 90 de ani. Se simțea din nou ca în copilărie, cînd ar fi trebuit să se ducă în America, doar că vaporul care urma să o ducă acolo plecase înainte ca ea să ajungă în port la Constanța, și ea, la 12 ani, cît avea atunci, s-a întors la București și a descoperit pentru prima oară ce însemna să se descurce pe picioarele ei.
Cînd a pierdut vaporul, Ana știa că va ajunge în America, pentru a avea grijă de un copil din familie, băiatul unchiului Traian, cel ce era maistru într-un oraș care se chema Detroit. Dar nu știa cum să se întoarcă la București de la Constanța, așa că a luat-o pe jos înapoi, întrebînd din om în om care era drumul spre București și ferindu-se de bărbații singuratici, așa cum o sfătuise maică-sa, dacă va ajunge în America.
Cind a ajuns la podul de la Cernavodă, după ce mersese două zile pe jos, fata s-a dus la gara de dinaintea podului, fiindcă soldații care păzeau intrarea pe pod îi spuseseră că pe acolo nu treceau decît trenurile. Iar unul dintre ei a învățat-o cum să se urce în tren, cu sau fără bilet. Ana știa că nu trebuie să se laude cu banii ei de aur, cu care plecase la Constanța. Dar după ce mersese atîta drum pe jos fiindcă n-avea bani obișnuiți cu care să plătească, se gîndea să scoată un ban de aur, ca să ajungă la București. Iar dacă nu s-a întîmplat așa, asta a fost fiindcă un ceferist de la București a luat-o în tren, în compartimentul special al ceferiștilor. Era un domn tinerel cu mustață, care a întrebat-o cîți ani are, iar apoi i-a spus să doarmă liniștită pînă la București. Ana era moartă de oboseală, dar în ziua aceea a pățit ceea ce nu i se mai întîmplase niciodată. S-a dus la WC-ul din tren. Apoi s-a întors în compartiment. După care iar s-a dus la WC, ca să-și spele chiloții de rușinea sîngerie pe care o pățise.
Pe atunci, cea care avea să ajungă celebra coana Vasilica, moașa, de-abia intrase în București, unde nu-i plăcuse ce văzuse. Așa că îi scrisese vărului ei din America, să-l întrebe ce mai face. După o lună, primise răspuns. „Dorită verișioară, eu sînt bine în America, ceea ce îți doresc și ție. Acilea nu ne prigonește nimeni, dar totuși vă ducem lipsa, chiar dacă ați ajuns în București. Te rog sămi trimiți o fată de încredere să aibă grijă de pruncul meu, căci eu sînt cu multe treburi pe cap și nevasta mea devotată nu știe limba noastră.”
Cînd s-a văzut înapoi la București, fata moașei avea toți cei zece bani de aur cu care plecase la Constanța, dusă de un ardelean de încredere. Făcuse bătături în talpă și, cînd mama ei i-a spus că o va trimite din nou la Constanța, nici n-a vrut să audă. Văzuse marea, văzuse și vapoarele din port și credea că de acolo i se trăsese ceea ce pățise după aceea, în trenul de București. Moașa i-a explicat că asta urma să i se întîmple în fiecare lună, de atunci încolo, dar fata ei i-a spus că mai degrabă fugea de acasă decît să se mai ducă o dată la Constanța, ca să se urce pe vreun vapor.
Drept care moașa a găsit în mahala altă fată s-o trimită vărului la Detroit. Peste cîțiva ani, fata aceea s-a măritat cu un polițist din oraș, iar polițistului i-a mers atît de bine încît a ajuns politician senator. Pe Ana, asta n-a impresionat-o, în tinerețe. Pe ea o luase în căsătorie marele Fromantini, artistul de circ venit în turneu la București, care se îndrăgostise de ea după o ședință de hipnotizare.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
