Și în dimineața aceea, domnul Petre P. Carp era indispus, ca de multe luni încoace. Rămăsese în București, sigur fiind că era de preferat ocupația germană refugierii în Moldova. La Iași se îngrămădiseră toți cei ce pariaseră pe victoria Antantei, în frunte cu liberalii. Rămăseseră în București amicul Marghiloman, mitropolitul Donici, Titu Maiorescu, fostul lui prieten, Costică Stere, cel care trecuse de la socialiști la liberali, plevușca de toate culorile și dintre scriitori, cel mai notabil, Ioan Slavici.
Omul lui de încredere i-a sporit înzecit indispoziția cu raportul lui de dimineață. Se zvonise în oraș că ginerele domnului Carp, colonelul Sturdza, trecuse de partea nemților. Domnul Carp i-a spus, calm și cu o voce egală, omului său, Costache, că asta nu se putea! Și l-a trimis să-i ducă mesajul prin București.
Cînd a rămas singur, fostul premier a trîntit pe covor cartea pe care o citea. Își stăpînea tot mai greu nervii. Îi bănuia pe liberali că erau autorii acestei știri infame, ca să-i dea astfel lui o lovitură. Dacă nu cumva în treaba asta erau amestecați și cățeii fără treabă din jurul Tronului. Cum să treacă un colonel al Armatei Române de partea inamicului?
Chiar dacă prevestirile sale despre mersul războiului se adeveriseră, conul Petrache regreta și azi vorbele ce-i scăpaseră în Parlament anul trecut, că se va ruga lui Dumnezeu ca România să piardă războiul, dacă se va alătura rușilor, și că-și va trimite copiii să lupte de partea Puterilor Centrale, împotriva României. Fusese o figură de stil, pe care el, bătrîn conservator, o pusese la bătaie ca să întoarcă Parlamentul împotriva liberalilor lui Brătianu, care voiau ca țara să intre în război de partea Antantei. Adică a Rusiei care ne luase Basarabia! – pentru cine nu era în stare să priceapă atîta lucru.
Acum, domnul Carp ar fi preferat să se înșele în anticipațiunile sale. Cei trei fii ai lui luptau în Armata Română, adică erau în retragere în Moldova. Iar ginerele lui, colonelul, își făcea nesmintit datoria către patrie. Ce le trăsnise prin cap ticăloșilor să scornească! Dacă se putea una ca asta: fiul lui Mitiță Sturdza premierul, strănepot de domnitor și ginerele său, își trădase țara!
Fostul prim-ministru ar fi vrut să dea un comunicat pentru ziare, dar unde era să-l publice? Foile din București nu dădeau decît știri care le conveneau nemților, așa că mai curînd ar fi anunțat că ginerele lui devenise omul ocupanților. Totuși, se întrebă el, ridicînd cartea de pe covor, cum să spui fără nici un temei despre un colonel al Armatei Române că se dăduse cu inamicul?
Lovitura pe care i-a dat-o propria lui logică l-a făcut pe bătrînul Carp să se gîndească la ginerele lui, atît cît putea de rece, după o asemenea știre. Pe măsură ce se gîndea, domnul Carp se temea din ce în ce mai tare că acest fiu al familiei Sturdza, soțul fiicei sale, dacă nu căzuse prizonier, ar fi fost în stare de o asemenea neiertabilă ticăloșie. Colonelul avea fumuri de politician în cap, deși nu-l ducea mintea la politică și își închipuia că avansările sale în grad erau tot atîtea recunoașteri ale meritelor sale militare.
Dar dacă puțin mintosul său ginere luase în serios ultimul lui discurs în Parlament cînd se certase cu noul rege și spusese că fiii lui vor lupta împotriva României? Gîndul ăsta s-a transformat într-o gheară în pieptul fostului premier. N-ajungea că nemții, în a căror onoare crezuse, se purtau mizerabil la București?
Seara, cînd omul de încredere al domnului Carp s-a întors cu ultimele vești și l-a anunțat că se confirma zvonul că domnul colonel Sturdza schimbase tabăra, bătrînul conservator i-a spus că bănuia. Dar că mai trăgea nădejde că ginerele lui căzuse prizonier. Cu de la el putere, Costache s-a dus la ziare cu știrea, din surse de încredere, că domnul colonel Sturdza fusese făcut prizonier. Două zile mai tîrziu însă, știrea a fost infirmată de ziarele din București. Colonelul și adjunctul său trecuseră de partea biruitoarei armate germane.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
