Dacă lui Marin Mincu i se părea că-l contești sau că n-ai o părere suficient de bună despre el, te toca fără cruțare. Peste tot vedea conspirații împotriva lui. Era înalt, spătos și cînd se enerva se înroșea la față. Era de ajuns să lauzi alt critic în prezența lui, fără să-l elogiezi și pe el, că odată lua culoarea racului fiert și te acuza că ești de partea infamilor care complotează împotriva lui.
Mincu își băgase în cap că el era corifeul textualismului. Gheorghe Iova avea aceeași părere, dar despre sine însuși. Şi vine odată Marin Mincu la cenaclul „Junimea“, cu un aer de mare preot dispus să le dea binecuvîntarea textualiștilor adunați acolo. Crohmălniceanu îi dă cuvîntul. Stînd picior peste picior, Mincu le explica textualiștilor cum e cu ceea ce scriau ei și se cita singur. Iova îl contra din cînd în cînd: el zisese „chestia asta“ înaintea acestui domn! La un moment dat, Mincu se întoarce iritat spre el: „Domnule Iova, dumneata nu exiști, așa că nu contează ce debitezi!“. Iova, calm: „N-am reținut cum vă cheamă, aveți buletinul la dvs.?“. Mincu se ridică. Nu răspundea la asemenea provocări infame. Şi pleacă. Iova își pune mulțumit picior peste picior: „S-a dus să-și ia buletinul“.
