Să părăsești România nu-i așa de simplu. Sigur, acum nu mai e nevoie să treci Dunărea înot, pe sub tirul grănicerilor, cu șosetele înnodate sub bărbie și cu cei zece dolari cusuți în bocceaua cu vise. Dar, dacă o iei pe la Giurgiu, cunoștințele de cercetaș îți vor prinde bine. Ca să reperezi drumul spre punctul de frontieră îți trebuie văzul lui Chingachgook și inteligența nedovedită a lucrătorilor de la CNADNR, cei care au amplasat indicatoarele de circulație în afara gîndirii. Pînă ajungi în inima infinitului maidan care adăpostește Vama Giurgiu, te poți socoti norocos dacă scapi necălcat de TIR-uri, singurele forme de viață care par să cunoască drumul spre graniță. Cu excepția unui cîrd de oi și a unor munți de gunoi, nu există urme de civilizație. Intuiția îți spune să ții asfaltul, dar abia ăsta e un lucru periculos, fiindcă în gropile din perimetrul vămii au dispărut familii întregi, cu tot cu mașini și cu planuri de vacanță. Puținii turiști care nimeresc, în cele din urmă, ghereta Poliției de Frontieră ar face bine să nu fi consumat pepeni sau bere. Vama nu are toalete, dar are cîini vagabonzi, care arată ca și cum ar fi mîncat destui nesăbuiți cu vezica slabă. În timp ce stai la coadă la singurul ghișeu deschis din cele opt disponibile pe sens, te întrebi cine ar trebui împușcat pentru dezastrul din frontieră. Primarul Nicolae Barbu pare nevinovat, el e ales doar din iunie 2012 și n-a apucat să fure decît banii de insecticid ai orașului. Apoi, nu-i e nimănui clar cine trebuie înjurat primul: Vama ține de ANAF, Poliția de Frontieră ține de Interne, de asfaltări s-au ocupat cînd Primăria, cînd Consiliul Local, cînd Ministerul Transporturilor, cînd CNADNR. Dar pentru cei cuprinși de deznădejde în boschetele Vămii Giurgiu se oferă, alăturat, fotografia primarului Lucian Iliescu, fostul stăpîn al orașului 16 ani la rînd. Azi e senator, vicepreședinte liberal și proaspăt înlăturat de la șefia filialei PNL Giurgiu. Un deceniu și jumătate, Primăria a stors bani de la cele două milioane de mașini care străbat anual vama. Cu ei, Lucian Iliescu a înălțat craterele din șosea, aflate și azi în picioare. Cu ei a săpat în relieful de frontieră pavilioanele unui spital de boli nervoase pentru șoferi. Și, miracol, icoanele făcătoare de minuni atîrnate de tiriști la oglindă spun că tot din banii storși la vamă a ajuns averea primarului Iliescu să fie vizibilă de pe Lună, înaintea Marelui Zid Chinezesc. Cît despre vilele vameșilor, adunate într-un cartier rezidențial obraznic, aici totul e clar: ele nu provin atît din jupuirea turiștilor, cît, mai ales, din șantajarea contrabandiștilor.
După ce scapi din vamă și o apuci pe Podul Prieteniei, înțelegi că prietenia e un sentiment inegal. Prietenia pe care ne-o arată nouă bulgarii la 5 euro e mai lată și mai bine asfaltată ca prietenia cu gropi, în valoare de 12 euro, pe care le-o arătăm noi. Uneori, prietenia noastră se înfățișează fără bon fiscal, dar tu vrei s-o lași în urmă cît mai repede și sari peste aspectele mărunte, hurducăind cu mașina prin ultimele gropițe în obraji pe care le face patria cînd îți zîmbește la despărțire.
Au fost puține situații în istorie cînd noi, românii, i-am privit cu respect pe bulgari. Pe lîngă Turtucaia, pe lîngă imperiul lui Petru și Asan, pe lîngă programul de televiziune din anii '80, avem azi ocazia să le admirăm șoselele. În comparație cu ale noastre, arată ca autostrăzile scandinave, adică goale și fără gropi. Prin consens național, bulgarii stau ascunși atunci cînd trec mașinile străine, așa că înaintarea în Moesia Inferior e mai plăcută decît s-ar crede. Șoselele au în compoziție ceva ce trebuie să fi avut faimosul beton roman frecat cu gălbenuș de ou și cu praf de marmură, fiindcă de două decenii rămîn intacte. Banii Uniunii Europene au fost furați cu ceva mai multă cumpătare, fiindcă în Balcani există o teamă sănătoasă de averile stridente. Modernizarea statului bulgar a avut la bază, printre altele, și corpurile neidentificate ale cîtorva sute de îmbogățiți prematur, așa că jaful public are aici o doză de reținere.
Ai putea spune că șoseaua bulgărească are o singură bandă, însă nu e chiar așa. De la Ruse la Svilengrad și de la Sofia la Kulata există mereu o a doua bandă, formată din polițiști aflați la pîndă. Calibrarea aparatelor radar în Bulgaria nu trece de 5 kilometri la oră, așa că tu, fie că ești oprit sau dai cu spatele, ai de plătit o amendă. Chiar și așa, polițiștii bulgari își practică meseria în spirit european și merg pe ideea că dubla taxare e interzisă în UE. Odată ce ai înviorat un plutonier din Nova Zagora cu zece euro, poți fi sigur că la următorul baraj vei scăpa nevătămat.
Chiar dacă Bulgaria e o țară de tranzit spre paradisul evazionist grecesc, există destule motive să oprești ici-colo. Balcik, Cap Emina, Smolyan, mănăstirile Baskovo și Rila ori Staroto Gradiște sînt destinații în sine, care fac dovada unui palmares militar și ortodox mai activ decît al nostru. Dacă mai trăiești cu prejudecata că istoria bulgară a produs doar apa de trandafiri și țigările BT, vizitează Veliko Tîrnovo, orașul țarilor. Între zidurile care acum opt secole egalau meterezele Bizanțului sînt înmormîntați eroii unui imperiu care a făcut să tremure lumea. Și, poate, în fundația de beton a unei clădiri mai noi se găsește și trupul de negăsit al martirului ANAF, Codruț Marta. Petru și Asan să-l aibă în pază!
