Într-un univers alternativ în care supereroii apar frecvent la știri, prin breaking news-urile cu accidente, jafuri și violuri cu final fericit, lumea a renunțat să mai aștepte salvarea de la ambulanță, pompieri sau polițiști și, în caz de diverse nenorociri, își pune speranța în intervenția SMURD-ului, Supereroul Mobilizat de Urgență pentru Rezolvarea Dezastrului. Așa a fost învățată de media, că The Seven, elita selectată după concursuri gen Supereroii au talent și condusă de Homelander, un Superman cu ochi de laser îmbrăcat în steagul american, le vrea numai binele, și că Vought, compania care le manageriază acțiunile și drepturile de imagine, e o adevărată instituție de interes public, cu același nivel de încredere ca Biserica sau Armata, la români.
Numai că există și sceptici care nu cred în Moș Crăciun și în supereroi de treabă; de exemplu, gașca de bad-ass motherfuckers al cărei lider e un englez slobod la gură obsedat de răzbunare. Vigilanții ăștia știu pe propria piele că superoamenii sînt niște aroganți corupți care, în frunte cu narcisistul sadic și sociopat Homelander, abuzează de superputerile lor, în lupta cu răul în care, desigur, binele triumfă întotdeauna, bla, bla, trecîndu-și în cont nenumărate victime colaterale, și că imaginea lor e doar o strategie de PR gîndită în amănunt pentru maximizarea audiențelor, brand-ului și profitului. Mai mult decît atît, că Vought i-a creat în laborator, folosind Compound V, un superdrog administrat copiilor selectați din fașă să ajungă viitoare supervedete. Adică un fel de supercampioni la dopaj, ca toți cicliștii sau culturiștii îndopați cu steroizi.
De ce-ar avea nevoie un supererou de job, șefi și, în general, de bani, cînd poate obține tot ce-și dorește singur, ca freelancer? vă întrebați. De ce-ar accepta ca o corporație să-i facă agenda de întîlniri publicitare și să-l exploateze mediatic ca pe-un fotbalist de la Real sau Juve? Și apoi, cum li s-ar putea împotrivi niște oameni obișnuiți, supernormali, fără a fi băgați la frigare din secunda 2?
Să nu ne punem, însă, întrebări prea logice cînd ne uităm la seriale ușor consumabile de genul The Boys. Dacă primul sezon a mai fost cum a mai fost, turnînd peste o intrigă interesăntuță ceva efecte speciale relativ reușite și un pic de sarcasm, al doilea, difuzat luna trecută, e patetic în sensul ăla rău al cuvîntului. Pe lîngă neconcordanțele grave de scenariu, a devenit și mai tabloidizat, împănat cu o violență și mai gratuită.
Dar, în universul ăsta real, nealternativ, atîta vreme cît încă mai sperăm, e bine. Nu că sezonul al treilea (reconfirmat) va ieși mai bun decît precedentele sau că va avea happy-end. Oricît de odios ar fi el în particular, toată lumea s-ar superbucura să vadă acum un Homelander triumfător pe ecrane, primind felicitări și aplauze pentru învingerea definitivă a inamicului public numărul 1, superteroristul momentului, perfidul COVID. Fiindcă asta ar însemna sfîrșitul SF-ului prost în care jucăm cu toții.
The Boys, 2019-, acțiune, urmăriri spectaculoase, ceva sex și bătaie cu supereroi răi și supervillain-i buni, adaptat de Eric Kripke după banda desenată omonimă scrisă de Garth Ennis și ilustrată de Darick Robertson, difuzat de Amazon Prime Video.