Trei sînt amintirile mele de jurnalist de teren. Și toate cu schepsis. Prima, cea mai ridicolă, e aventura mea de la Budapesta. Venise un ciudat în redacția Cotidianului și, misterios, ceruse să vorbească cu șeful. Ei bine, eu eram ăla. Omul și-a băut cafeaua, și-a aprins țigara și a depănat o poveste încîlcită cu niște casete ale revoluției, ascunse în orașul de mai sus. Imediat m-am urcat în tren (cu 25 de dolari în buzunar, cu aparatul de fotografiat și cu o cameră video), am dormit la ambasadă, am fotografiat orașul și, cu chiu, cu vai, am ajuns la postul național de radio. Acolo, brusc, sub ochii uimiți ai ungurilor, mi-am dat seama că fusesem victima unei imposturi nebunești. Clișeele, oricum, le-am pierdut.
A doua întîmplare s-a petrecut în toamna lui ’91, la asaltul minerilor. Eram în mijlocul fumului și gazelor lacrimogene, înarmat doar cu Minolta. Am zărit, printre lacrimi, niște băieți cărînd un trup. Am pozat și am predat filmul la developare. Mai tîrziu aveam să aflu că fotografiasem moartea lui Andrei Frumușanu. Clișeul nu l-am mai recuperat niciodată.
A treia, despre care vreau acum să vorbesc e – și o spun cu tot orgoliul modestiei absolute– începutul presei de senzație. Era spre sfîrșitul lui decembrie și știri – ioc. Un reporter de la secția de sport (un băiat de toată isprava, venit din provincie să facă presă (și care dormea într-un chioșc de la Gara de Nord) mi-a venit cu o informație ciudată. Cică un bătrîn murise de o săptămînă într-o magherniță și nu venise nimeni să-l ia. Mi-am armat aparatul și am pornit-o cu reporterul în aventură. Am intrat într-o curte întunecoasă. În fundul ei, într-o tăcere înghețată, am ciocănit pe la uși, pe la ferești. A ieșit o babă care mai mult a dat din umeri și ne-a indicat locul faptei. O magherniță întunecoasă, cu ferestre cîrpite cu ziare. Am forțat fereastra și am pătruns în cocioabă. Într-adevăr, în lumina chioară a lanternei, un moș uscat ca o scrumbie zăcea în pat, acoperit de zdrențe. Mort, firește. Am pus aparatul la ochi am încărcat blițul și am tras. Cadavrul, camera, zdrențele, mizeria. Apoi am ieșit la loc, pe fereastră, lăsînd șuvoaie de amprente.
A doua zi, fotografia lugubră trona pe prima pagină, alături de un titlu cu litere de-o șchioapă, în care guvernul, FSN-ul și Ilici se făceau vinovați de neglijență criminală, dezinteres și sfidare la adresa poporului. Ediția aia s-a vîndut ca pîinea caldă. Clișeul, evident, l-am pierdut.