Alegerile din 7 decembrie, pentru Primăria Capitalei, sunt echivalentul primei zăpezi, care i-a luat pe nepregătite pe absolut toți candidații. Suntem în fața unui lucru românesc, făcut în grabă, ceea ce se traduce în mod natural printr-o campanie-butaforie. Nu există nici măcar un singur proiect de oraș, la modul serios, însă avem fel și fel de calcule electorale, combinații de n luate câte k, în urma cărora fiecare candidat speră să câștige concursul de cel mai înalt pitic. Ideile, care alături de capacitatea de comunicare, prezența de spirit și chiar aspect, ar trebui să fie fundamentul oricărei campanii, au fost înlocuite de emoție, fie că vorbim de frica de unii ori lehamitea de alții.
Cătălin Drulă
pare cam singurul care și-a făcut cât de cât temele. A preluat puțin din ideile lui Nicușor în ceea ce privește urbanismul și le-a altoit cu câteva idei legate de transport, unde se mai pricepe, cum ar fi trenul urban și metroul, care trebuie dezvoltat, preluat la Capitală și integrat cu STB. Adică, da, normal, însă nimic spectaculos. La astea a mai adăugat conceptul unei singure capitale, din care să cam dispară sectoarele. Asta din urmă e, probabil, cea mai apropiată idee de ceea ce înseamnă un proiect de oraș din câte au fost circulate până în prezent. E însă doar atât, o idee, fără să fie însoțită de un plan de acțiune clar și pare mai mult un slogan din categoria „să facem să fie bine, ca să nu fie rău“. Senzația pe care o lasă, însă, este aceea că arată mai mult cu degetul spre ceea ce e rău și prea puțin spre ceea ce trebuie făcut bine. Ăia au furat, ăia n-au făcut, ăia sunt răi, așa nu trebuie. Campanie negativă, cum se zice, cu critici dure și atacuri directe, ceea ce aduce aminte mai degrabă de modul de operare al Clotildei Armand, nu de cel al lui Nicușor, de al cărui sacou speră să se agațe în drumul spre fotoliul de primar.
Ciprian Ciucu
pare un puber frustrat. El nici măcar nu mai are nevoie să spună ce o să facă, căci a făcut deja la el în sector. Sigur, are câteva proiecte de regenerare urbană în dreptul numelui, sunt câteva zone care au fost modernizate în mandatul său, însă pare cam puțin pentru un candidat la Primăria Capitalei. În principal, omul joacă o carte: victimizare și iar victimizare. E într-o neîncetată tentativă de a părea antisistem – privit dintr-un anume unghi, ar putea chiar fi, însă e genul de opoziție internă, cel mult. Meciurile interne din PNL sunt aproape la fel de vizibile ca și modul în care Ciucu se agață de imaginea lui Bolojan, fără să-i poată copia stilul serios și autoritar. Încăpățânarea lui Ciucu e o cu totul altfel de încăpățânare decât la Bolojan, căci el se vrea în același timp și cool, iar asta se traduce în informări dese și publice despre cum ascultă rock. În fapt, ceea ce la Bolojan poate fi perceput ca determinare, la Ciucu lasă impresia de încăpățânare, de frustrare și atitudine de puțoi nemulțumit că, ce să vezi, în lupta electorală circulă fake news și există atacuri neprincipiale. Or, pentru un om care a ajuns totuși primar de sector și prim-vicepreședinte într-un partid ca PNL, să se pretindă surprins de incorectitudine în lumea politică pare la fel de credibil ca o casă la 35.000 de euro. În Dorobanți.
Facem. Băluță.
Vorba aia, o băluță la vremea ei face cât zece femei. După un așa slogan nici nu mai contează ce urmează. Piramide în Cișmigiu, zgârie-nori în Drumul Taberei, un Turn Eiffel peste Dâmbovița, fix la Unirii, toate devin irelevante, cât timp Facem. Băluță. Sau poate că asta a fost strategia unei echipe geniale, să nu se vadă nimic în umbra băluței, nici borduri, nici retorică, nici clanuri sportive și nici măcar cel mai mare partid care n-a reușit vreodată o majoritate calificată. Poate că după atâtea și atâtea alegeri dictate de răul cel mai mic, e timpul ca bucureștenii să aleagă și ei ceva mai mic. Să facă. O băluță, desigur.
Eu sunt Anca.
Am mușchi și fac piața. E singurul candidat din sfera relevanței, în măsura în care sondajele de opinie sunt relevante, care nu pare să aibă nici măcar un crâmpei de idee. Nu pare să fi existat vreodată un candidat care să ceară un cec în alb așa cum o face Anca Alexandrescu. Până și Simion a promis case la 35.000 de euro, în timp ce despre Anca aflăm că-i place la Obor, că-și cumpără un castravete, pentru salată, și că bucureștenii s-au săturat. Că nu vor promisiuni, ci soluții. De care soluții? Păi, din alea bune, desigur.
E posibil ca, în săptămânile rămase până la vot, să auzim și câteva idei, ba chiar câteva proiecte pentru București, mai departe de eterna retorică ce include elemente precum reformă, eficientizare, modernizare și alte cuvinte pe care politica le-a golit de sens. Cum tot posibil, ba chiar probabil, e să auzim și despre alte candidaturi, despre planurile lui Makaveli ori Gigi Nețoiu, căci nu-i ca și când Primăria București e un bal rezervat butaforiei cu ștaif.