E universitar, poet, romancier și eseist. A fost și bursier Herder. Într-un cuvînt, om serios, dar cu nuanțe. Pentru cei ce au uitat sau vor să uite, Caius Dobrescu a fost și disident pe bune pe vremea lui Ceaușescu. L-am întrebat pe acest om care s-a luptat cu sistemul comunist, încît Securitatea l-a torturat în beciurile ei, ce crede despre luptători antisistem de teapa lui Georgescu, Simion și despre jurnaliștii și alegătorii care le fac galerie.
Cristian Teodorescu: Cum de-au ajuns unii să-l țină pe Georgescu drept Mesia de Dîmbovița?
Caius Dobrescu: Unul dintre cei mai importanți filozofi contemporani, Thomas Nagel, a scris o carte întreagă canonindu-se cu întrebarea „Cum e să fii un liliac?“. Liliac, animalul. Și a ajuns la concluzia că e imposibil să ne apropiem măcar de așa ceva. Ei bine, am senzația că mi-ar fi mai ușor să mă proiectez în liliac decît în creierul cuiva care poate să-l ia în serios pe acest cabotin religios, nu ortodox, ci orto-sconcs. Cum să te pui în mintea cuiva care îl venerează pe șeful de cuib al unui asasin profesionist, cu acte în regulă, cum e colecționarul de topoare și mitraliere Horațiu Potra? Dar să ne gîndim și la faptul că o educație literară cît de cît serioasă ar trebui să te îngrețoșeze spontan de jetul de clei liric, dulceag, patriotico-misticoid, emis, aproape fără întrerupere, din străfundurile acestui Georgescu.
C.T.: De ce nu se astîmpără ăștia care strigă pe TikTok că vor să iasă în stradă fiindcă n-a ieșit Simion președinte? N-au aflat că s-au terminat alegerile?
C.D.: Probabil fiindcă sînt în lumea lor, și acolo își doresc să rămînă. De fapt, Simion a și îndemnat, în cuvîntările lui de după eșec, la crearea unui – cum se spunea în vremurile de aur ale disidenței anticomuniste – polis paralel. O Românie virtuală, în care țara să fie condusă direct de Zalmoxe sau de Iisus Hristos (sau de ambii), așa cum Republica Islamică Iran e, conform propriei Constituții, condusă de Mahdi, de Salvatorul șiit – ayatollah-ii și Consiliul Gardienilor Revoluției asigurînd guvernarea numai pînă la venirea acestuia. Dar trebuie să spun că, pe cît de departe mă simt politic și moral de acești oameni, pe atît mă simt de înfrățit cu ei psihologic. Fiindcă, în eventualitatea unui rezultat invers, într-o distopică Lume-pe-Dos, cu Georgescu-Simion, ar fi trebuit să mă pregătesc eu pentru o stare de vomă de ani de zile.
C.T.: Asta cu tăiatul pașapoartelor de unde le vine celor care o practică?
C.D.: Să ne ducem înspre literatură – mai ales spre zona ei profundă, care conservă, sub semnul avertismentului perpetuu, o bună parte a memoriei traumatice a umanității. Aici găsim ceva foarte revelator: Bachantele lui Euripide. În care se arată cum întreaga cetate a Tebei ajunge la nebunie furioasă. Descrierea amintește înspăimîntător viitura emoțională, furia cosmică de pe TikTok-ul nostru politic, așa cum povestea cu tăiatul actelor de identitate seamănă cu automutilarea la care ajung tebanele și tebanii contaminați de delir colectiv. Numai că, la capitolul lămuriri, Euripide nu spune decît atît: că Dionysos le-a luat mințile. Partea bună din acest mod de a pune problema este că, așa cum în vrie se intră brusc și inexplicabil, tot brusc și inexplicabil se și iese din ea.
C.T.: Ce e în capul ălora care strigau la o secție de votare, în Franța parcă, „Ru-si-ia! Ru-si-ia!“? Or fi nepoții ălora care scandau în anii ’50: „U-Re-Se-Se bastion al păcii e!“?
C.D.: Or fi, pur și simplu, adoratori frenetici ai lui Dostoievski, intoxicați de lectură. Un fel de quakeri, adică „tremurici“, în variantă ortodoxă. Sau orto-sconcsă. Totuși, atenția filologică ne avertizează că, pentru a rosti Ru-si-ia, așa, în trei silabe, iar nu în două, Ru-sia, cum pronunțăm noi, românii oarecare, trebuie să ai o anume familiaritate cum modul în care articulează rușii înșiși. Interesant, nu?
C.T.: De unde s-au pricopsit români din diaspora cu idei „suveraniste“ antioccidentale?
C.D.: Asta e, desigur, întrebarea de 1.000 de puncte. Cum de, acolo, fetida propagandă antieuropeană și antioccidentală a Moscovei prinde chiar mai abitir decît acasă? Dar aici există o problemă ascunsă. Cei din „diaspora“ (sincer, cuvîntul ăsta mă cam calcă pe nervi; sună, așa, ca un eufemism leșios, cam cum în spațiul public se spune „mămici“ pentru mame și „bunici“ pentru cetățenii seniori) se declară supărați pentru cum îi tratează statul român, cînd, de fapt, multe din frustrările lor se leagă de modul în care sînt tratați în societățile în care s-au inserat. Cum sînt tratați nu neapărat de instituții, ci în viața de toate zilele. Cei mai slab integrați – care sînt și cei mai mulți, și cel mai slab educați – resimt mereu o distanță, o respingere, un dispreț difuz. Au de purtat eticheta infamantă de est-europeni, în general, și de români, în particular. Și au senzația că de vină sînt cei din țară, care le strică imaginea. Pe de altă parte, simt nevoia să reacționeze față de suspiciunile de trogloditism și de poltronism care îi însoțesc mai mult sau mai puțin pe tăcute, și îi acuză în replică, în sinea lor, pe occidentalii autohtoni că sînt sataniști homosexuali sau homosexualo-compatibili. Ca să-și păstreze respectul de sine, trebuie să și-i reprezinte pe cei pe care-i resimt ca disprețuitori ca fiind ei cei demni de dispreț (metafizic, dacă nu social). De aici și aspirația de a se refugia acasă, în „grădina Maicii Domnului“ – o fabulație, o fantasmagorie, fiindcă în realitate nici poveste să vrea în mod serios să se întoarcă. Poate că aici, în planul politicilor de reprezentare publică, statul român chiar ar putea face ceva pentru subiecții lui „externalizați“, poate veni în întîmpinarea nevoii de recunoaștere și de demnitate a acestor comunități.
C.T.: Ce-i ține în aceeași barcă pe Adrian Severin (fost ministru, fost europarlamentar priponit patru ani pentru trafic de influență), Gelu Vișan (fost senator PDL), Ion Cristoiu (jurnalist), Sorin Roșca Stănescu (jurnalist, fost informator la Securitate)?
C.D.: Ceea ce îi leagă, unii cu alții, și pe toți cu neo-nazismul mioritic, este o rețea de pasiuni, interese, ambiții și, mai ales, frustrări. Cred că Valeriu Nicolae a dat o foarte potrivită lectură alternativă acronimului A.U.R. Nu Alianța pentru Unirea Românilor, ci Alianța pentru Unirea Rataților. Remarcînd în treacăt nuanța pleonastică (sugerînd o anume lentoare, chiar îngălare a gîndirii) a împerecherii de cuvinte „alianța pentru unirea…“, să revenim la substanță și să constatăm că, în adevăr, ceea ce adună la un loc grupusculele și tribulețele bizare din această infosferă este, de la vlădică pînă la opincă, un sentiment profund al frustrării, al rămînerii pe dinafară. Dar, aș conchide, cui îi (mai) pasă de acești severini, vișani, cristoi, roșcastănești etc.?
C.T.: Cui îi convine ca România să fie împărțită în două și să rămînă împărțită așa?
C.D.: Evident, în primul și în primul rînd, lui Putin și haitelor lui de babuini militariști, de fasciști național-religioși, de mafioți economici, de asasini plătiți. Dar chestiunea reverberează și în interior. Polarizarea de la ultimele alegeri a fost între cei ce acceptă că societatea e diversă și că trebuie să-i acomodezi pe cei ce gîndesc diferit, de o parte, și, de cealaltă parte, cei ce converg spontan în credința că tot ce e resimțit ca altfel nu e patriotic, că miroase a trădare și invită la exterminare. Patrioții, simpatrioții cum se mai spunea pe vremuri, vor să mențină diviziunea, refuză să încerce măcar să sară peste ea, tocmai fiindcă în mintea lor coeziunea înseamnă unitate de granit. Boborul e o stîncă. Adepții filozofiei „muică, sîntem neam de (epoca de) piatră, cînd e vorba pentru vatră“ sînt primii interesați în păstrarea unui profund clivaj ideologic în societate. Cei pentru care coeziunea socială este o rețea flexibilă, cei pentru care consensul se realizează prin dezbateri și negociere, cei pentru care modelul integrării nu e granitul, ci creierul uman, sînt, evident, mult mai pregătiți să-l accepte, în limite rezonabile, suficiente pentru a putea construi, împreună, pe Celălalt.