Cine credea că Securitatea și-a dat obștescul sfârșit după ce a ars morții Timișoarei, le-a aruncat la canal cenușa, apoi l-a împușcat și pe Comandantul Suprem, se înșală. Securiștii au fost bine-mersi și după asta, ei au adus minerii la București, dar au amușinat și la prosperitatea Vestului. Au luat România la ștangă, au creat Sistemul, iar asta este istoria de după Ceaușescu.
1990–2000. Bătălia cu partidele istorice, postcomunismul. Securiștii dați cu KGB-ul rămân fără stăpân și se orientează gradual către Vest. Epoca Iliescu.
1990, Ion Iliescu este ales președinte în Duminica Orbului. Apar – din neantul pușcăriilor anilor ’50–’60 – partidele istorice. Țărăniști, liberali, social-democrați, niște fantome vii care i-au creat mult stres lui Ion Iliescu. Lupta cu ei s-a dat atât prin dezinformare și manipulare, cât și prin infiltrarea puternică a acestor partide cu securiști, colaboratori și informatori. Puciul comunist din Moscova este împiedicat, Perestroika se duce la vale împreună cu Gorbaciov. A fost o decadă tulbure pentru securiștii care și-au dat seama că trebuie să construiască un Sistem, o democrație parțială, în care să existe libertăți ale societății civile în cadrul unui monopol de putere politică, mediatică și economică. Primul semn că au intrat cu picamerele în opoziția reală, cea de dreapta, istorică, este desprinderea din PNL a fracțiunii PNL-AT, condusă de Călin Popescu-Tăriceanu – Dinu Patriciu. Ultimul a devenit ulterior miliardar, un fel de oligarh creat de Sistem prin vânzarea resurselor petroliere ale României și căruia i-a fost dată și misiunea de a construi un trust de presă care să servească interesele Sistemului. Așa a venit 1991, cu prăbușirea URSS, când ne-am pricopsit cu cabinetul Stolojan, o coaliție PNL-AT – FDSN, Frontul Democrat al Salvării Naționale, care se pregătea de tranziția spre un capitalism de cumetrie. Era prima fantezie politică securistică de uniune a stângii cu dreapta în numele puterii absolute și continue.
Anul 1993 vine cu desprinderea PD (Partidul Democrat – aripa Petre Roman, cu doctrină social-democrată, de centru-stânga), iar FDSN, cu Ion Iliescu, rămânea să țină în forță doctrina de stânga. Sistemul avea deci și Stânga, și Centru, numai că partidele istorice de dreapta încă le dădeau insomnii securiștilor, chiar dacă diseminarea cu ofițeri acoperiți a conducerilor liberale și țărăniste mai atenuase presiunea politică a opoziției reale. În 1996, Boris Elțin îl învinge în alegeri pe Ghenadi Ziuganov și visul postcomunist se năruie în România odată cu viziunea comunismului cu față umană exersat de Iliescu. Este admisă, în aceste condiții, ideea alternanței la putere a stângii cu dreapta și se creează chiar o alternativă a stângii românești în cazul în care aerul bolșevic al lui Iliescu putea să nu mai fie fotogenic pentru alegători. Așa apare PD (Partidul Democrat al lui Petre Roman), care face coaliție cu PDSR (Partidul Democrației Sociale din România, condus de Ion Iliescu) și formează USD (Uniunea Social Democrată), care pierde alegerile în favoarea Convenției Democrate din România (CDR). Legendele Cotroceniului ne spun că securiștii au dus muncă de lămurire cu Iliescu să renunțe temporar la scaunul de la Cotroceni. Situația electorală nu era prea roz, fuseseră privatizările care au distrus economia, proletariatul se ofilise, corupția era generalizată, comuniști bătrâni fojgăiau prin funcții publice. Trebuia o schimbare aparentă. Cu greu Iliescu a acceptat alternanța la putere și, în plus, PD a fost acceptat la guvernare alături de CDR ca partener extern, în fapt un Cal Troian care a și dinamitat CDR din interior.
Pierderea alegerilor a fost în 1996 supapa socială prin care Sistemul a creat iluzia alternării la putere și a existenței unui sistem democratic, în condițiile în care PDSR a controlat din opoziție toate pârghiile de putere ale statului român. Emil Constantinescu s-a declarat învins de Sistem, a renunțat la a doua candidatură pentru a face loc primei mari escrocherii electorale din istoria modernă a României: finala prezidențială Vadim, pe post de monstru – Iliescu, pe post de salvator. Chiar și așa, cei patru ani fără PDSR la cârmă au reușit să construiască o punte către Vest, iar Iliescu, revenit la Cotroceni, și-a dat seama că farul de la Kremlin abia dacă mai pâlpâia. Sistemul era funcțional, Vestul era prosper, rămânea doar de finalizat înglobarea totală a dreptei de pe eșichierul politic. Astfel, în 2000, PDSR-ul lui Ion Iliescu face cu partidul lui Dan Voiculescu – PUR (Partidul Umanist Român) – Polul Democrat și prefigurează un modus operandi sprijinit pe puterea de persuasiune mediatică a unuia dintre cele mai puternice trusturi de presă din România. În toată perioada 2000–2004, partidul de rezervă PD, centru-stânga (condus de Petre Roman, apoi Traian Băsescu), și PNL (Mircea Ionescu-Quintus, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan și, în final, Călin Popescu-Tăriceanu) intră în opoziție, pregătind în fapt noul pol de dreapta, domesticit.
2001–2013. Decapitarea partidelor istorice și alternanța la putere cu o dreaptă controlată. Integrarea în structurile occidentale. Securiștilor le place Vestul. USL – primul semnal al degradării Sistemului care nu acceptă opoziția reală, ca o a treia cale politică. Epoca Băsescu.
În 2001, PDSR devine PSD prin absorbția PSDR istoric și îi preia afilierea la Internaționala Socialistă. PNȚ dispare de pe dreapta, fiind eutanasiat prin guvernare, iar Traian Băsescu devine liderul PD și schimbă brusc doctrina de centru-stânga în centru-dreapta pentru a forma Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) cu PNL-ul condus de Călin Popescu-Tăriceanu. Trei ani mai târziu, în 2004, Băsescu câștigă alegerile prezidențiale, iar România devine membră NATO. În 2005, PUR devine PC (Partidul Conservator, condus tot de Dan Voiculescu) și schimbă doctrina de la social-democrație la o esență mai tare, tradiționalist-suveranistă, de dreapta, într-o conjunctură în care, peste alți doi ani, în 2007, România devine țară membră UE. În același an, PNL trece în opoziție, iar PD (cu Emil Boc) și PLD (Partidul Liberal Democrat, o așchie liberală condusă de același Theodor Stolojan) fuzionează în PDL (Partidul Democrat Liberal), pregătit să-și asume rolul dreptei. Vine însă criza din 2008, prima cumpănă pentru Sistem, pentru că apare recesiunea economică și criza globală. Sistemul alege să sacrifice guvernul Boc și să instituie perioada de austeritate pe mâna PDL. În 2010 se iese din recesiune, iar în 2011 se înființează USL cu PSD – PNL – PC (V. Ponta – Crin Antonescu – Daniel Constantin și, onorific, Dan Voiculescu), ca soluție salvatoare la Băsescu, Kovesi, Udrea, austeritate, politici de dreapta, pe principiul pleacă ai noștri, vin ai noștri.
2014–2026. Bătălia cu dreapta nealiniată. Apariția variantei naționalist-conservatoare. Rotativa guvernamentală – al doilea semnal al capătului de drum pentru Sistem. Epoca Iohannis.
Rusia invadează Crimeea în 2014, iar PNL se desparte de PSD și intră formal în opoziție, astfel USL fiind desființat. Klaus Iohannis devine președinte susținut de PNL, care fuzionează cu PDL pe principiul „Nimic nu se pierde, totul se transformă”. Apare strategic aripa Tăriceanu – PLR pentru ce va urma, un an mai târziu formându-se ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților) dintre PLR (Partidul Liberal Reformator) – Călin Tăriceanu – PC (Daniel Constantin via Dan Voiculescu). Este învestit un guvern de tranziție/tehnocrat de jertfă, condus de Dacian Cioloș, adus să scoată căcatul din hazna. Așa dă peste noi perioada 2017–2019, cu coaliția ALDE – PSD (Liviu Dragnea), cu OUG 13, cu proteste masive de stradă și cu un USR care vine pe val. Sistemul avea de domesticit acum USR – o nouă formă doctrinară, amorfă, de care se va folosi la guvernare în două rânduri pe post de lest ce trebuie aruncat peste bord pentru a forma de fiecare dată un nou și feciorelnic cabinet PSD-PNL, cu eterna „balama” – UDMR.
În 2020 vine tăvălugul COVID, cu Rotativa Marcel – Nicu pe post de comorbiditate, iar când Sistemul credea că a păcălit istoria și de data asta, Putin a început războiul din Ucraina. Dar ce i-a dat și mai tare peste cap pe securiști a fost instabilitatea Americii, care a trecut de la Biden la Trump, de la democrație la MAGA, de la ostilitate față de Rusia la alianță cu Rusia. Așa au ajuns ei de la pro-europeni la pro-occidentali și vor fi pro-orice, numai să-și păstreze privilegiile și averile strânse în 36 de ani. Făcând balet pe o scenă geopolitică volatilă, Sistemul și-a arătat cu adevărat fața de hoit atunci când a scăpat de sub control arhitectura electorală și a trebuit să anuleze alegerile. Iată-i cum au ajuns să negocieze cu AUR, cu Simion îmbrăcat în cămașa lui Vadim, cum l-au scăpat printre degete și pe propriul om, Călin Georgescu. Ce nu au înțeles securiștii este că politica funcționează ca o baterie: ai putere cât nu legi borna din dreapta la borna din stânga, că plusul nu merge cu minusul. Ați mimat, fraierilor, alternativul cu o baterie care în realitate dă numai continuu, cu condiția să nu o pui în scurt, așa că degeaba îl aveți pe alternativul Nicușor cu degetele în priza de la Răsărit, în speranța că vă aduce „Licuriciul” lumina de acolo. Ce folos, dacă nu o să mai fie nimeni care să vă plătească factura la curent?