În clasamentul dușmanilor personali ai lui Iohannis, pe primul loc se află Tăriceanu. Sensul urii e unic și merge de la președintele țării către președintele Senatului. Iohannis îl vrea înlăturat pe Tăriceanu de la Senat, îl vrea ieșit din alianța cu PSD, îl vrea dus din viața politică – și poate că l-ar vrea dispărut în Walhalla, dacă tentativa de omor n-ar fi pedepsită azi mai sever decît pe vremea triburilor germanice. De unde provine ura? Din ceea ce au ajuns Tăriceanu și ALDE să reprezinte pentru PNL: un pericol pentru existență, un obstacol pentru dezvoltare, un înlocuitor în percepția electoratului. Tăriceanu amenință bazinul PNL fiindcă PNL are o prestație bîlbîită și servilă, lipsită de forță și de idei. Nișa vocală pe care a urcat fostul premier liberal l-a transformat repede în lider simbolic al unei drepte cu tupeu, chiar dacă pe jumătate pesediste. Iohannis simte că „guvernul meu”, bazat pe „partidul meu”, e o zicere expirată, iar puterea lui politică se vede izolată la Cotroceni cîtă vreme nu are un partid de dreapta pe care să se sprijine.
Pentru a scăpa de Tăriceanu i-a cerut lui Hellvig urgentarea dosarului Microsoft, unde dușmanul său apare în cîteva declarații ale unor presupuși mituitori. În același scop, i-a cerut lui Dragnea să-l dea jos de la Senat și să renunțe la alianța cu ALDE. Se pare că a mai cerut unora și altora să comită faulturi majore la adresa adversarului său, dar, ca un făcut, nimeni nu l-a luat în serios. Spaima președintelui se transformă în groază cînd îl aude pe Ponta vorbind de USL, de mînă cu Tăriceanu. O victorie la locale a PSD în detrimentul PNL ar pune bazele politice și electorale ale unei noi alianțe de centru-stînga, un fel de succesoare a USL, care ar putea deveni, în toamnă, o catastrofă pentru PNL. „Partidul meu” n-ar putea să dea „premierul meu” și atunci Iohannis ar trebui să se mulțumească cu „week-end-ul meu”, „concediul meu” și „tenisul meu”. Dar, cîtă vreme Ponta are dosare pe rol, cîtă vreme Tăriceanu e agățat în denunțuri, cîtă vreme Dragnea e condamnat, Iohannis știe că nu e totul pierdut. Încă există „DNA-ul meu”.