Piesa* de azi are ceva foarte mişto: are personaje. Să le luăm pe rând: moş Chester, un damblagiu; Annabel, fiica cea mare, o corporatistă pârâtă; Miriam, cea mică, alcoolistă; Alice, infirmiera, o moanfă; casa, un fost cuibuşor de nebunii pe vremea când moş Chester era în vână, actualmente o ruină, ceva mai rău ca un colhoz. Din astea cinci personaje, autorul (un britanic, un Sir!) scoate o acţiune de să te lingi pe degete, comprimată într-o oră, fix cât să nu mori de sete şi fix cât să aibă timp berile din frigider să se răcească. La fix!
Pentru că, de ce: bietul Chester n-a avut şi el parte de-un băiat, s-a procopsit cu două fete (ferească Dumnezeu!) pe care i le-a crescut nevasta, dar tocmai când pe puştoaice le-au năpădit coşurile şi hormonii, madam Chester n-a avut ceva mai bun de făcut şi-a răposat. Ce să facă Chester? Le-a crescut şi el pe fete cum a putut, adică mai mult cu cafteala, până le-a scrântit la cap, ca să semene cu el: una şi-a pus coada pe spinare şi-a fugit în Tasmania, să se facă businesswoman, iar cea mică s-a nenorocit încă şi mai rău.
A ajuns profesoară (Doamne apără şi păzeşte!). De artă dramatică (ptiu, drace!). Şi-a luat-o tare pe ulei.
E, de-aici începe tărăraia, adică de când îl păleşte Alzheimer-ul pe moş, că fiica cea mică (Miriam) nu răzbeşte cu el şi angajează o infirmieră, pe infatigabila Alice. Urmează, evident, meciul (pe cine preferă moşul, pe Miriam sau pe Alice? În favoarea cui e testamentul?), pe care îl câştigă Annabel, diavoliţa tasmaniană. Aşa e-n tenis! Annabel lasă totul şi se întoarce în Anglia, plină de sine, dar se năclăieşte ca tuta în intrigăraie: păi, nu te pui c-o soră resentimentară şi c-o infirmieră frustrată! Mai bine-ţi câştigi viaţa fugărind cobre în picioarele goale, decât să te bagi în aşa ceva. Am zis!
Ca spectator, nu am de reproşat montării decât un singur lucru: personajul „casa“, esenţial în economia piesei, e tratat superficial, cumva la şmecherie, „Lasă, că n-o să se prindă proştii de români!“. Nu e chiar aşa, publicul s-a mai pârguit şi el, nu mai e ăla de la „Tanţa şi Costel“; alte vremuri, alte pretenţii. Tot publicul mi-a oferit plăcuta surpriză de a respecta munca artiştilor, că niciun telefon n-a sunat (ca de obicei!) în timpul spectacolului. E adevărat că trei imbecili (două scroafe şi un porcan) au intrat în sală după ce piesa începuse, dar şi ăsta e un progres, că alteori ăştia-s cu zecile.
* Şarpele în iarbă, de Alan Ayckbourn, la teatrul Bulandra. Regia: Emil Hoştină. Cu: Anca Androne, Ioana Abur, Iulia Lumânare.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012