Nu știu cum o fi azi, dar, prin anii ’80, literații din Onești susțineau pe spezele lor, în mare parte, festivalul „Zilele G. Călinescu” care avea loc în orașul lor. Asta însemna trei zile, iar invitații erau suficient de mulți încît această operațiune culturală să-i facă pe amfitrioni să economisească un an întreg, din mult/puținul salariilor lor, ca să poată ține festivalul și în anul următor. Mai primeau ceva fonduri și de la județeana de cultură, dar ca să fie siguri că nu li se taie macaroana din lipsa banilor publici, literații din Onești, orașul care pe atunci se numea Gh. Gheorghiu-Dej, erau luați lunar la întrebări de vistiernicul festivalului, poetul Constantin Th. Ciobanu, cel care se ocupa și de organizare și care, din cîte știu, n-a încercat niciodată să tragă oarece foloase personale de pe urma acestei bătăi de cap anuale.
Poetul Ciobanu își purta crucea cu o seriozitate de sfînt al literaturii și reușea să-i convingă și pe hotelierii din oraș, și pe producătorii de alimente procesate din județ să-și aducă obolul în memoria criticului, deși Călinescu nu era nici fiu al orașului, nici un binefăcător cultural al oneștenilor. Criticul a fost adoptat postum la Onești, iar operațiunea asta a prins atît de bine, încît o școală și o stradă din oraș îi poartă numele și, de pe urma zilelor care-i sînt consacrate acolo, destui comentatori cred și azi că G. Călinescu a avut o legătură profundă cu Oneștiul. De fapt, n-a avut nici o legătură, dar cum în copilărie viitorul critic a fost adoptat de o familie care i-a dat și numele de Călinescu, oneștenii s-au gîndit să-l adopte și ei, postum.
În anul cînd am fost și eu invitat acolo, era mare scandal între poetul Gheorghe Izbășescu și ceilalți literați din Onești. Poetul Izbășescu își vopsise părul într-un roșu-portocaliu, nu știu dacă în semn de protest față de dictatură sau din pricină că nu-i nimerise frizerul culoarea. Oricum însă, majoritatea voia să-l izoleze și unul dintre reprezentanții ei m-a sfătuit să nu mă las păcălit dacă mă abordează cumva unul care și-a vopsit părul cu miniu de plumb. Asta era o calomnie, dar culoarea cu care-și vopsise părul poetul disident al orașului semăna cu aceea roșietic-portocalie a miniului de plumb. Cînd ne-am întîlnit, pe undeva prin centrul orașului, poetul mi-a spus că nu mai suporta acest festival care nu făcea altceva decît să cînte în struna Puterii totalitare, prefăcîndu-se că la Onești asta ar fi normalitatea. Or, acolo, reprezentații cenzurii de la București se dădeau cu fundul de pămînt ca să-i amuțească pe scriitorii care porneau de la critica lui G. Călinescu pentru a ataca puterea lui N. Ceaușescu.