Acum câțiva ani lucram în advertising. Luasem o pauză de presă, păstrându-mi doar o rubrică săptămânală într-o revistă care n-a murit decât anul trecut. Principalul meu client era un australiano-grec simpatic, reprezentant local al unui mare producător auto. Era greu de lucrat cu el, pentru că vroia ca fiecare reclamă să transmită, cât se poate de direct și lipsit de subtilitate, atributul “calitate”. Iar când era în formă, își dorea să vadă scris peste tot “calitate superioară”.
Pentru că ne plăcea foarte mult brandul și pentru că era un client internațional, de rețea, nici nu-l puteam lăsa să-și bată joc de el și nici nu ne-o permiteau regulile multinaționalei pentru care prestam. Dar el, simpatic și căpos, insista. La fiecare campanie, la fiecare lansare a unui nou model, în brief apărea obsedanta calitate. Dacă îi prezentam propuneri care nu conțineau acest fatidic substantiv, aveam mari probleme. La început doar bâțâia capul și dădea mărunt din buze, fără să spună nimic. Dar nemulțumirea plutea în aer. La a doua propunere în care calitatea nu era scrisă cât mai mare și mai gros se înroșea. La a treia începea să transpire. La a patra se bâlbâia. Dacă apucam să o prezentăm și pe a cincea, trebuia să o facem de la oarecare distanță, ca să nu fim direct strânși de gât. Evident, răbufnea. Ridica tonul, ne anunța că iar l-am dezamăgit și se întreba de ce nu suntem în stare să acceptăm reforma advertisingului românesc, coroborată cu un flat-fee micuț, de Europa de Est, întroducând cuvântul magic, “calitate”, lăsat cu limbă de moarte de către ramolitul de David Ogilvy.
Un an, lună de lună, am acceptat circul ăsta, din rațiuni superioare. Într-o zi, însă, n-am mai suportat. Am ieșit în stradă. Și m-am dus la magazinul din colț, de unde am cumpărat, cu un leu, un kil de arpacaș. Nu era un gest simbolic. Pur și simplu ambalajul era crăcănător. Pe un plastic slinos, care fusese, odinioară, un dinozaur falnic, scria cu toate culorile curcubeului, în română și engeleză: “Arpacaș. Calitate Superioară – Superior Quality”. L-am pus discret pe masa din sala de ședințe și ăsta a fost finalul glorios al obsesiei pe care o avea clientul nostru pentru folosirea cuvântului “calitate”.
Mi-am amintit de Stratos și ideea lui fixă în timpul discursului ținut de Traian Băsescu. Deși președintele era în faza aia în care ar fi strâns de gât pe cineva, se abținea exemplar. Dar tot a spus-o: el așteaptă să discute și cu “societatea civilă de calitate”. Am căutat în registrul asociațiilor și fundațiilor, am intrat pe Wikipedia, mi-am sunat niște amici cu doctorate în științe politice. Nimic. Fiindcă nu cred că dorința președintelui era să discute cu niște obscuri care se ocupă de calitatea aerului sau cu unele ONG-uri de tip OPC, care sapă după calitate prin pungile cu pufuleți. Deși, nu poți să știi..
Totuși, cred că am cam înțeles unde bătea domnul Băsescu: aia din stradă este societatea civilă ineptă. Dacă mai dura puțin discursul, cred că ar fi cerut dialog și cu hipsterii de calitate, nu cu cei din Centrul Vechi. Când a pomenit de intelectualii care “s-au cam retras”, a devenit clar că omul este dipus la noi concesii către mai vechii adoratori.
Doar că este o mare problemă: societatea civilă de calitate nu s-a retras de-adevăratelea. Ea a fost numită în posturi. Ții minte? Pe unii i-ai trimis în Parlamentul Europei. Pe alții i-ai făcut deputați sau senatori. Unora le-ai dat pe mână tot felul de comisii, institute, sinecuri. Iar acum îi vrei înapoi? Pe frigul ăsta? Să se amestece cu viermii? Ești optimist, domnule președinte. Ești de două ori optimist dacă, după ce te-au trădat tinichigii și ospătarii tăi dragi, vrei ca filosofii să ți se întoarcă să-ți venereze colonul infinitului, să-ți transforme fesele în poartă a sărutului. Dacă n-ai mai vorbit de multă vreme cu ei nu știi, dar au destule pe cap. Și lor le-ai tăiat salariile, iar la câteva mii de euro, 25% înseamnă mult. Și ar mai fi. Cum ziceam, au destule probleme. Asta le-ar mai lipsi, acum: să apară prin tabloide că se pupă-n cur cu toți bețivii…