Cam atât și despre prea-cinstitul neamț

Există în mentalul colectiv românesc ideea că neamț = bun, cinstit, de încredere. Atunci când se hotărăște, în consiliul de familie, achiziționarea unui automobil, primul gând se duce, încă, înspre mașina nemțească, pentru că e cea mai fiabilă din lume. Practic, conform legendei, o poți lăsa din generație în generație, ca pe o Moldovă de tablă, motorizată. Totuși, de aprozimativ zece ani, mașinile nemțești ocupă locuri inferioare în clasamentele fiabilității întocmite chiar în Germania, fața fiindu-le luată de mașini japoneze sau sud-coreene.

Cam la fel se întâmplă și atunci când discutăm despre soluții în administrația publică românească. “Să punem un neamț!” urlă vocea patriotului copleșit de grija țării. Un neamț, desigur, nu doar că va respecta legea, dar va fi un exemplu și pentru ceilalți, care se vor încolona cuminți în spatele său și își vor trăi viața doar cu Monitorul Oficial în brațe, având grijă până și la cel mai mic aliniat al celei mai obscure legi.

De când I.C. Brătianu l-a convins pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen să vină în România pentru a ne fi, în cele din urmă, un mare rege, lberalii par încremeniți în proiectul neamțului providențial. Să nu uităm că pe 18 iulie 1992 PNL și-a tras în cap un glonț care era să-l răpună pe vecie, alegând ca din partea partidului să candideze pentru funcția de președinte Mihai I, nu neamț, dar urmaș al neamțului întemeietor. Această gogomănie i-a costat pe colegii de partid ai domnului Antonescu absența din parlament timp de o legislatură.

Astăzi, Crin Antonescu a scos din cufărul cu vechituri obsesia teutonă și ni l-a prezentat pe Klaus Werner Iohannis drept propunere pentru funcția de ministru de Interne și, în același timp, vicepremier. De fapt, nu mai era nevoie să ni-l prezinte, căci îl cunoșteam deja. Domnul Iohannis a fost găselnița USL atunci când dorea să dea, mult înainte de termen, un premier. Și găselniță a rămas.

Peste câteva zile, pe 19 februarie, domnul Iohannis află de la Curtea de Apel Alba dacă în următorii 3 ani va mai putea fi primar sau dacă va mai putea ocupa vreo funcție publică numită. Căci pe 19 februarie se judecă unul dintre procesele de incompatibilitate ale prea-cinstitului neamț, care n-a avut bunul-simț să consulte cu rigoare legile țării căreia vrea să-i fie ministru și vicepremier. Orice s-ar spune despre ANI, incompatibilitățile domnului Iohannis nu sunt inventante, ci cât se poate de reale, actele domniei sale venind în contradicție cu o lege din 2003. Adică nici măcar una dată sub sinistra guvernare PDL. Că din cauza domnului Iohannis legea a fost trecută de către politruci în categoria legilor proaste, nici nu mai contează. E doar o altă dovadă de politicianism ieftin, căci acea lege (161/2003) a fost printre cele fără de care procesul de integrare în UE nu ar fi putut fi dus până la capăt.

Dar nu vechile incompatibilități ale domnului Iohannis îl coboară de pe piedestalul de neamț, ci incompatibilitatea viitoare, pe care și-o anunță fălos în conferință de presă, de care ține cu dinții și la care nu pare a vrea să renunțe nici în ruptul capului. Căci Domnul Iohannis se gândește serios să fie în același timp ministru, vicepremier și primar al Sibiului. Ceea ce legea spune foarte clar că nu se poate. Din momentul în care ar fi uns în funcția de ministru, ceasurile domniei sale la primăria Sibiului ar fi numărate. În 15 zile (sau 360 de ore, sau 21.600 de minute etc), Klaus Werner Iohannis ar trebui să aleagă între funcția de ministru și cea de primar. Numai că domnia sa nu vrea să facă asta, bazându-se pe niște juriști inepți, probabil, și pe un precednt istoric: Victor Ciorbea, care a fost, în același timp, și premier și primar al Capitalei. 

Ori, acest exemplu dat de primarul Sibiului e o nouă dovadă a inadaptării la ziua de azi. Din 1996-1998, perioada în care a fost primar Victor Ciorbea, perioadă care s-a suprapus și cu mandatul de prim-ministru, în țara asta s-au mai schimbat legi, ba am schimbat și o constituție. A încerca să tragi pe turta ta un exemplu anterior legislației actuale e ca și cum te-ai fi dus în noaptea nunții de secol XXI la Dorin Cocoș și i-ai fi cerut-o pe Elena în virtutea medievalului drept seniorial al primei nopți și în schimbul unor contracte pe parcările orașului pe care-l păstorești. Chiar dacă acest lucru e posibil să se fi întâmplat în realitate, nu înseamnă că la mijloc e ceva legal sau măcar moral.

În loc să se impună prin rigoare și respectare a legii, Klaus Werner Iohannis nu reușește, prin aceste mici tertipuri ilegale care, chipurile, i-ar permite să stea cu dosul în două luntri, decât să strânească mila. Pare un om care nu vrea să renunțe la nimic în timp ce se bate cu pumnii în piept că se sacrifică pentru țară. Pe 19 februarie, chiar dacă nu va avea parte de o sentință definitivă, s-ar putea dovedi că cei doi iepuri după care fuge bezmetic neamțul liberalilor se transformă în praf și pulbere, iar singura sa speranță de a mai ocupa o funcție publică până la alegerile din 2016 n-ar fi decât candidatura la europarlamentare. Cum-necum, arogant înainte de vreme și sfidând cu bună știință legea, Klaus Werner Ihannis ne arată că nu el este neamțul acela care ne-ar putea aminti de Carol I. Că singura legătură dintre el și nemți, de fapt, nu este decât faptul că vorbește limba germană. Dar germană vorbesc și vienezii, cei care-l țin la loc de cinste pe dragul Augustin, un bețivan simpatic pe care nici ciuma nu l-a putut face să renunțe la iubitul său butoi cu bere, un soi de primărie a Sibiului pe la 1679.