“Goldfasan”. Așa erau numiți, cu oarecare simpatie, fițoșii nazismului între 1933 și 1939, când, ajunși la putere oarecum pe neașteptate, duceau o viață de vis într-o Germanie aflată în plină creștere economică. Erau frecventați de ziariștii britanici sau americani, erau la modă, promiteau 1.000 de ani de distracție în cabarete și cafenele decadente. Erau tineri, blonzi, înalți și fermecători. Veneau cu ceva nou și părea că vor schimba cu zâmbetul pe buze lumea aia învechită de pe prăfuitul continent numit Europa.
Fazani aurii ar putea fi numiți și bloggerii care au apărut în ultimii ani ca ciupercile după o partidă de sex neprotejat. Într-o mare de idei și concepte valabile (ceea ce la naziști lipsea de la bun început) s-au strecurat câțiva Ernst Röhm, îndrăgostiți de uniforme militare și perversiuni împinse dicolo de limita acceptată de societate. Dar au trecut neobservați sau au beneficiat de o indulgență semi-inconștientă, cauzată de noutatea domeniului. “Ce dacă omul e rasist? Pe internet e adevărata libertate de exprimare!”. “Ce dacă omul e incult? Pe internet se cizelează noua generație de scriitori!”. “Ce dacă …? Fiindcă pe internet…!”. Puteți completa cu ce doriți domniile voastre. E liber.
Dar timpul a trecut, lucrurile s-au mai așezat, iar excesele tinereții ar fi trebuit să se mai domolească. Unii bloggeri și-au văzut de treabă, au evoluat, au arătat de ce, la o adică, ar putea înlocui o parte din presa tradițională. Alții – încurajați și de faptul că au început să fie tolerați pe la evenimente, invitați ca vorbitori gratuiți sau amăgiți cu două pixuri, un pișcot și o sacoșă cu daruri – au început, direct, să se creadă ziariști și dumnezei. Fără, însă, a face câteva dintre lucurile elementare pe care le fac jurnaliștii sau dumnezeii.
Să luăm un caz, extrem de recent, ce ar putea avea urmări extrem de grave.
Sebastian Bârgău, o stea a blogosferei autohtone, un justițiar neînfricat, cunoscut sub numele de scenă “Visurât”, a vrut să arate lumii că se pricepe la jurnalism și a demascat o campanie umanitară drept o înșelăciune comisă de niște oameni putred de bogați.
Cum stau lucrurile?
El este Tudor. Are o boală rară, care necesită un tratament costisitor și un transplant de măduvă. Părinții lui, ajutați de mai mulți oameni, au demarat o campanie de strângere de fonduri pentru a face rost de banii necesari. Nu sunt primii și nici ultimii care fac asta, pentru că, deși sunt cotizanți la sistemul de asigurări de sănătate, statul român nu le oferă asistența de care au nevoie. Și, mai ales, nu le-o oferă atunci când au nevoie.
Tatăl lui Tudor lucrează în domeniul asigurărilor și este și consilier local în Mangalia, din partea unui partid care exista atunci când a fost ales și care nu mai există acum. De la nașterea lui Tudor, mama acestuia stă acasă, având grijă de copil. Nu, nu e o fantezie maternalistă, mai ales că deja ați aflat că Tudor are nevoie de mai multă atenție decât un copil fără probleme. Părinții lui Tudor nu sunt căsătoriți la starea civilă, lipsindu-le hârtia care l-ar face fericit pe Sebastian Bârgău. Acea hârtie neexistând, nu există nici menționarea unei soții în declarația de avere a tatălui lui Tudor.
Proprietățile părinților lui Tudor sunt scoase la vânzare, de luni de zile, în speranța că vor obține măcar o parte din banii necesari tratamentului de care are nevoie copilul lor. Unele posesiuni (acțiuni) au și fost vândute, iar banii s-au dus pe tratament. Mai sunt de vânzare, în momentul acesta, o șalupă din fibră de sticlă cu motor Yamaha, un teren intravilan de 1.000 de metri pătrați în 2 Mai și 33% din această proprietate din Letea, județul Tulcea (VEZI GALERIA FOTO).
Ce a înțeles aspirantul la jurnalism din toate acestea, primind un pont și verifcând informațiile doar online, fără să dea nici măcar un singur telefon sursei primare (părinții lui Tudor)?
Păi a înțeles că tatăl lui Tudor are o casă de vacanță de 16.000 de metri pătrați la Letea (ați văzut pozele și, în plus, ar trebui să știți că toate casele din Letea nu acumulează 16.000 de metri pătrați), că deține un yacht, că mai are și teren la 2 Mai plus apartament în Mangalia și că minte în declarația de avere, excrocând, apoi, publicul sensibil pentru a-i salva copilul, în timp ce el nu vrea să renunțe la micile bucurii ale vieții.
Constatând domnia sa asta făra a executa nici măcar minimele verificări necesare unei solide documentări jurnalistice, se duce repede să declare că nu este bine să donați vreun ban prin SMS pentru ca Tudor să poată avea o viață normală. Acesta este punctul de vedere al unui blogger fruntaș care, beneficiind de parazitarea bloggerilor cu adevărat relevanți, a devenit, în timp, un soi de cineva, urmărit de 1.500 -2.000 de cititori.
N-am o morală la sfârșitul acestui text, ci am doar două rugăminți:
Prima se adresează unora dintre îngerii mei păzitori care sunt, în același timp, citiori ai revistei noastre: dacă puteți, ajutați-l pe Tudor (Bibi îi spun părinții). Datele le aveți în continuare.
A doua rugăminte se adresează advertiserilor și agențiilor de publicitate: în loc să încălziți la sân un mic fazan auriu cu blog semi-vizitat doar pentru că dă bine, faceți CSR adevărat și investiți nu neapărat în Tudor ca un caz particular, dar într-un sistem care, pe viitor, ar putea rezolva problema multor altor copii. Aveți, slavă Domnului, unde să cheltuiți banii cu mai mult folos decât pe blogul acestui nazist netemperat, care sare calul din ce în ce mai tare și vă aduce deservicii de imagine prin simpla asociere cu numele lui. Nu cred că Petrom, Romtelecom sau alte companii mari au de ce să-și asocieze imagininea cu acest bastrad al descendenților NSDAP.
A treia rugăminte este bonus și se adresează tot cititorilor noștri: dacă v-am convins, cât de cât, dacă nu puteți dona, măcar boicotați produsele companiilor care se asociază de bună voie cu un astfel de personaj. O minimă igienă morală este necesară, inclusiv în mediul online.
Al dumneavoastră,