De câteva luni mă plimb prin țară și vorbesc cu telespectatorii emisiunii Starea nației, de la Digi24. Și aflu nu doar despre necazuri personale și despre abuzuri ale instituțiilor statului – pentru că noi chiar avem un stat care nu numai că nu funcționează pentru noi, dar ne consideră inamici –, ci încep să îmi fac o idee cam cât s-a furat în țara asta. Nu s-a furat mult, s-a furat enorm, tati. Vestea bună e că nu s-a furat tot, vestea proastă e că încă se fură în draci. Și e cumplit să-ți dai seama, după ce stai de vorbă cu oameni care chiar știu despre ce vorbesc, că furtul la scară mare, furtul ăla nesimțit, la vedere, făcut în cârdăşie cu statul și cu politicienii, a ajuns să fie considerat normalitate. El nu mai mișcă nici o instituție, dacă nu există vreun ordin pe unitate, venit de undeva de sus. Și ordinele, care ar trebui date de cineva, nu vin. Nu vin pentru că acele instituții de forță care se ocupă cu informațiile nu lucrează. Sau, acolo unde lucrează, sunt mână în mână cu infractorii, lucrează pentru ei. Iar când vine vorba de resursele României, unde serviciile și procurorii chiar era indicat să lucreze mână în mână, nimeni nu mișcă. Bine că merge colaborarea asta când trebuie băgat la pușcărie vreun primar de comună, pentru abuz în serviciu.
Am fost în week-end la Baia Mare,
unde l-am cunoscut pe profesorul Ioan Bud. Conduce un colectiv de cercetare la Facultatea de Inginerie a Universității de Nord, din Baia Mare. Profesorul pare de pe altă planetă. Scrie articole, care se publică în reviste internaționale, trimite materiale la Președinție, la Guvern, la parlamentari, peste tot. Încearcă să explice de ce nu e în regulă ce se întâmplă la noi, unde activitatea minieră a fost aproape abandonată de stat. Pare că nimeni nu-l ia în serios. E nebun, mă întreb, fiindu-mi greu să asimilez toate datele tehnice pe care mi le prezintă. Nu doar că nu pare, dar dacă e nebun, asta devii și tu după ce îl asculți suficient.
Ridic din sprânceană când îmi vorbește despre cianură. Despre asta, separat, într-un articol. N-o să vă placă. N-o să vă placă deloc. Azi, despre cupru, primul metal topit de om. V-am spart câte-am învățat, nu?
Avem, în România, resurse importante de cupru,
dar asta nu i-a interesat pe cei care au decis sistarea activității miniere în România. Practic, când prețul aurului și al cuprului au crescut spectaculos la nivel mondial, noi am pus lacătul pe exploatările miniere. Logic, te gândești, ca orice român, la o conspirație. Problema e ce te faci când faptele îți confirmă că nu e vorba de o conspirație. Exemple?
La sfârșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, exploatarea de la Roșia Poieni era considerată o gaură neagră a economiei românești: o investiție foarte mare, o capacitate de producție mare cu impact puternic asupra mediului. Exploatarea era considerata un nonsens, nerentabilă datorită conținuturilor scăzute de cupru. Repetatele încercări de privatizare au eșuat. Nu pentru că nu au existat oferte, ci probabil pentru că șpăgile nu au fost suficient de mari. Aveam așadar tot ce ne trebuia, inclusiv sursele de energie pentru prelucrare și posibilitatea retehnologizării fluxurilor necorespunzătoare, pentru protejarea mediului, pentru prelucrarea și valorificarea cuprului sub formă de metal în lingou și ulterior de produse finite. După închidere, exploatarea s-a redeschis, dar nu a mai găsit beneficiari interesaţi de cumpărarea cuprului în concentrat, în țară. Acum, unitatea obține profit vânzând concentratul de cupru în China, în condițiile încărcării prețului cu costuri de transport auto, feroviar și maritim, vânzarea făcându-se printr-o firmă intermediară. Desigur, de cercetat.
Nu ne vindem țara, o dăm fără bani,
ăsta pare să fie sloganul folosit de autorități în cazul resurselor României. Precum țările lumii a treia, deși nici alea nu mai fac asta, exportăm materie primă pentru a importa apoi produse finite cu valoare mare adăugată. O facem în toate domeniile, ca nebunii. Cine din lumea asta exportă grâul ca să importe apoi pâine? Noi, desigur, doar noi! Iar dacă deschidem gura pe subiect, încercând să ne protejăm producătorii, ni se spune că piață liberă, că Europa…
Culmea, România a deținut capacități de producție pentru produse finite, dar acestea au fost blocate, oprite, desființate. Sau date pe mâna unora care fac profit. Acum, unitatea minieră din Roșia Poieni vinde la export concentrate miniere cu prețuri mici, însă cu consecințe nefaste asupra mediului: dacă cuprul din concentratele miniere ar fi procesat până la faza de produs finit, s-ar ajunge la o plusvaloare de cel puțin trei ori mai mare. Nu mai discutăm de dezvoltarea generată.
Alții au înțeles care-i treaba. Polonezii, de pildă. Ăștia au priceput – de-aia nu-s români – că nu poți să-ți vinzi resursele pe nimic. Și ce-au făcut? Au dezvoltat activitățile de cercetare și prospectare a noi perimetre miniere și capacități de exploatare și procesare a minereului cuprifer. Rezultatul? Creșterea producției. Un exemplu este combinatul Kombinat Górniczo-Hutniczy Miedzi – KGHM –, care era proprietatea statului în perioada 1961-1991. După anul 1991 s-a privatizat cu succes, iar din anul 1997 a fost afișat la Bursa de Schimburi din Varşovia. Acum, KGHM a devenit al nouălea cel mai mare producător de cupru și al treilea pentru argint din lume, transformându-se în cel mai mare angajator în Silezia Inferioară, cu peste 18.000 de angajați și implicați în procesul minier de producție și, suplimentar, alți 10.000, în procese auxiliare ale subsidiarelor. Meserie, te halesc!
Ați auzit de vreun dosar pe tema asta?
Nu? Nici n-o să auziți. Și efectele a ceea ce s-a întâmplat în domeniul ăsta au fost devastatoare. Nu doar pentru economie, nu doar pentru oamenii angajați acolo și pentru familiile lor, nu doar pentru mediu, pentru că profitul realizat din exploatările rentabile făcea posibilă finanțarea activităților de protecție a mediului din perimetrele miniere. Poate mai grave pentru viitor au fost pierderea experienței profesionale și afectarea infrastructurii de cercetare și învățământ, practic cea mai importantă componentă a dezvoltării unei industrii.
Pentru că exploatările astea erau cam ca Taromul de azi, fraților. Schemele de personal erau supraîncărcate, angajații erau, în proporție de 50%, rude între ei, de-aia nici nu făceau sex la serviciu, se făcea risipă de resurse financiare și materiale. În loc să le facem să funcționeze, le-am închis. Sau ăsta era planul? Al lor, că al nostru… A, chiar, nea Iohannis, băieții ăia cu proiectul de țară scot ceva? Adică ce mai e de ciordit în România se va executa după un plan sau, tot așa, ia fiecare ce vrea și ce poate?