Candidatura lui Brînză mă umple de optimism

Am văzut alaltăieri prin București niște corturi de strîns semnături pentru candidatura lui William Brînză la președinție și tare m-am bucurat. Am simțit, așa, o lacrimă în colțul ochiului. Din păcate nu era nici o gagică mișto prin jur, să vadă cît de sensibil sînt.

Nu din cauză că ar fi el foarte fain ca politician. E obscur rău. Am o pagină de Facebook, unde puneam niște filmulețe cu șosete, care primește mai multă atenție pe Internet decît William Brînză. Dar după o jumătate de oră am găsit ceva ce seamănă cu un CV și vreo două povestiri amuzante despre cum era el deputat pe diaspora, a primit un brief despre Irlanda și s-a lăudat ambasadorului cu cunoștințele sale despre problemă, crezînd că Brief e numele unui oraș. Și e un traseist ordinar, ca majoritatea politicienilor români. A pornit din PRM, ca toți ciudații, a plecat la PDL, ca toți ciudații șmecheri, și acum și-a dat demisia și candidează din partea Partidului Ecologist Român. Genul de loc unde politicienii își duc cariera să moară.

Nici din cauză că are fața aia pe corturi, prelucrată în Photoshop prin dat cu capul de tastatură, pînă cînd totul arată ca o pată uniformă, crem-roz, cu ochi. Oare așa o să văd oamenii cînd o să fiu bătrîn și lovit de cataractă? Niște forme pufoase și difuze, cu ochi, cum arată Brînză pe corturi? Și nu, nici sloganul lui cu ”Să le spargem gașca” nu m-a impresionat. Pare, așa, genul de supărare a omului care nu e primit în gașcă fiindcă e prea prost și stă pe tușă, încercînd să convingă pe toată lumea că oricum gașca e nașpa și că el nu vrea acolo.

Nu. Motivul pentru care mă bucură candidatura lui William Brînză e că îl cheamă William Brînză. Vă dați seama ce greu e să reușești în viață cu numele ăsta? E clar că părinții lui ori îl urau, ori sufereau de autism social. Altfel nu îi pui copilului tău numele William Brînză. Nu știu cum era la voi în școala primară, dar la mine, dacă am fi avut un William Brînză în clasă, l-am fi bătut cu toții. Și ar fi putut alege calea ușoară. Să își schimbe numele în ceva care să nu-i facă pe oameni să rîdă. Dar nu a făcut-o. Ba mai mult, candidează la președinție cu el. Păi, omul ăsta e un erou. Un exemplu pentru toți oamenii din lume care au nume penibile. Vă dați seama că există pe undeva un Edward Cloșcă, un Frederic Fasole, un Amadeus Balegă, toți triști și sătui să arunce oamenii cu ouă stricate în ei, care acum au din nou o speranță? Au aflat că există un William Brînză care-și poartă cu mîndrie numele de personaj din Trăsniți în NATO. Și candidează la prezidențiale. Nu va cîștiga, dar pentru omenire e un pas înainte. E ca primul politician femeie. Sau ca primul politician negru. În sfîrșit, minoritatea oamenilor cu nume amuzante are putere politică. Nu mai sînt cetățeni de categorie inferioară. Trăiască egalitatea între oameni!