Dracu’ m-a pus saptămîna trecută să comit un poem metafizic în care încercam sa tranfer bietului meu corp drama unui împărat german, sosit desculț la Canossa în plină iarnă spre a-i cere iertare papei care-l excomunicase.
Cîțiva belferi, confundînd Canossa cu Prada, m-au acuzat ca îmi pot permite sa îmi cumpăr pantofi de la marile firme italiene, fiindcă am furat la revoluție.
Așadar, critica literară după treizeci de ani de capitalism românesc și-a atins zenitul.
Eu plec să-mi iau pantofi de la Canossa
(Psalm)
Mă întîlnesc așa de rar cu mine
că-ncep să cred și eu că-s dus cu pluta.
Urc în vagon și trenul, de rușine,
își schimbă destinația și ruta.
Sun la prieteni și-mi raspunde gaia
care i-a transferat în altă lume.
Mă caută spitalul și pîrnaia,
mă uit în buletin și nu am nume.
Visez că sînt copil și-o strig pe mama
să mă înfașe bine, să fac nani,
dar vine moartea să își ia pastrama,
să vadă și ea ce gustoși sînt anii.
Voi însă îmi cîntați la cap prohodul
și-o hărțuiți pe Mater dolorosa
că-i răstigniți a doua oara plodul…
eu plec să-mi iau pantofi de la Canossa.
Și de-o să uit cumva și cum mă cheamă,
precum un drum ce se termină-n bozii,
un anonim, un nebăgat în seamă
se va pișa din cer pe toți irozii.