Grasă și aromată, perpelită pe grătar,
scrumbia de Dunăre este inconfundabilă, capabilă să producă sevraj, aberații comportamentale și debuturi de schizofrenie până hăt, departe în cartierele învecinate.
Iar la București o fi cum o fi, în schimb la băltăreți este o adevărată problemă socială. Tulceni, brăileni ori gălățeni, privați de gustul scrumbiei, se scufundă într-o depresie ante- și post-pascală din care nu-i mai scot nici medicamentația și nici psihoterapeutul.
În linii mari este vorba despre migrația unui pește marin
care suferă la intrarea în Dunăre tot felul de transformări organoleptice ce atacă în final papila gustativă a grataragiului, pe tot traseul neuronal al căii senzoriale, până în creier – în cazurile fericite în care acesta există. Ca să înțelegeți cât de gravă a devenit problema, trebuie să vă spun că, în 2009, kilogramul de scrumbie costa 8 lei, iar în 2012 urcase la 12 lei. Anul acesta discuția este mai nuanțată, și vom lua ca studiu de caz brațul Sf. Gheorghe, unde cererea mare a pieței face ca plasele să bage în barcă peste 80% din migrație, atâta câtă mai e. Ce scapă intră în plase mai jos, până la Murighiol, astfel încât la Tulcea ajunge scrumbia numai cu condiția ca pescarii să fie atât de beți încât să nu mai poată ieși pe Dunăre. Așa se face că prețul kilogramului de scrumbie aici este de 20 de lei, în timp ce la Brăila, unde nici cu elicopterul nu mai ajunge vie scrumbia, prețul trece de 30 de lei.
La Galați, de pildă, avem un Festival al Scrumbiei
la care anul acesta s-a mâncat guvid și caras, oamenii înjurându-i pe tulceni pentru că i-au lăsat fără peștele tradițional. Tulcenii, la rândul lor, arată cu degetul spre pescarii din Murighiol, și tot așa până la Sf. Gheorghe, la Gurile Dunării. Agenția Națională de Piscicultură și Acvacultură, care implementează managementul resursei piscicole, dar care nu are un corp de pază pentru a asigura aplicarea legilor, zice că de vină nu este pescuitul comercial necontrolat și nici braconajul, ci instabilitatea climatică generată de încălzirea globală, dând vina pe răcirea vremii.
O expediție pe brațul Sf. Gheorghe în perioada de prohibiție la scrumbie,
acea perioadă de grație care ar trebuia să dea șansa acestei specii să ajungă la locurile de reproducere, adică o caterincă de zece zile, între 18 aprilie și 27 aprilie, ar fi putut dezvălui oricui că Dunărea a fost plină de plase pentru scrumbie, asta în pofida controalelor făcute de Poliția de Frontieră. Cum ANPA pasează scrumbia moartă în curtea schimbărilor climatice fără a institui totuși o nouă prohibiție pentru scrumbia întârziată, ne putem da seama ce management piscicol face această instituție populată cu ciortani politruci. Dacă, ziua, Dunărea curge prin plasele mai mult sau mai puțin autorizate, noaptea este vremea braconierilor să strecoare fluviul prin mii de plase, astfel încât circulația pe brațul Sf. Gheorghe la prima oră devine periculoasă. Prețul unei plase monofilament pentru scrumbie este de 5 euro, adică ce câștigă braconierul cu două kilograme de scrumbie vândute din barcă, pierderea acestor plase de suprafață în elicele bărcilor sau prin confiscare fiind, în aceste condiții, de neglijat, ceea ce face pescuitul ilegal deosebit de rentabil.
Criza de scrumbie este un semn clar al declinului populației
acestui pește migrator pescuit intensiv fără milă și fără măsură timp de peste douăzeci de ani, fix sub nasul autorităților. Și asta o simt în egală măsură cherhanagiii și braconierii. Dacă, în 2009, Poliția prindea un braconier la Mila 23 cu o tonă de scrumbie în barcă, astăzi este fiță dacă te prinde Poliția cu zece kile de scrumbie nașpa. Consumatorii dependenți mai dau de acest pește doar la pont, cu recomandare de la dealer-ul din sat, fie că este Bălteni, Nufărul ori Dunavăț. Așadar să nu vă mire dacă la Tulcea a ajuns să fie mai ușor astăzi să cumperi droguri decât scrumbie, conjunctură în care scăderea temperaturii incriminată de ANPA va face mai plauzibilă urcarea mamuților pe Dunăre decât a scrumbiilor.