Novak Djokovici a părut mic, meschin, mincinos. Dar dacă te uiți la familia lui, omul chiar e bine. E un copil mutilat psihic de părinți. Cu toate acestea, nicicând un om sănătos fizic, care nu a agresat pe nimeni nici măcar verbal, care nu e urmărit pentru vreo infracțiune, nu a avut parte de un asemenea tratament.
Titlurile despre Djokovici, într-o lume cât de cât liniștită la cap, ar fi trebuit să ne mire, cel puțin: Novak e în „detenție“, „va fi escortat“, urmează „expulzarea“, „are interdicție trei ani“ și alte, și alte puneri în scenă pe care până azi le vedeam acționând în cazuri infracționale. Am impresia că jumătate dintre știrile scrise despre Nole au fost reciclări ale unor materiale folosite la operațiunile împotriva lui El Chapo.
Tatăl lui Djokovici e un tip zguduit ca lumea la cap, dar așa pare și Australia. Iar presa, de prea multe ori, se lasă trasă la aspirație de acțiuni și decizii confuze, greu de înțeles de la un capăt la altul, pe care le prezintă însă într-o logică nouă, logică de COVID. Motiv pentru care de multe ori și publicul rămâne nu doar nedumerit, dar și cu impresia că i se ascunde ceva, pentru că lumea nu are cum să fie așa, doar o jumătate de idee călare pe o jumătate de Grand Slam. 11 zile de viză și fără viză, de autorități și alte autorități, de judecată și de apel, de cap de serie și de nimic.
Așa se face că, de-acum, Novak se djoacă mai departe de-a Iisus, taică-su de-a Dumnezeu, iar restul lumii de-a altceva, dar nu prea știm de-a ce anume.