Teama cea mai mare a dreptei românești este ca nu cumva, mai ales în ani electorali, să se dea pomeni electorale. Pomenile electorale sunt măririle salariilor bugetarilor, măririle alocațiilor pentru copii, măririle pensiilor, creșterea salariului minim pe economie și așa mai departe. Nu sunt, însă, pomeni electorale scutirea de impozitul pe venit al celor din IT, scutirea de impozitul pe venit a celor din construcții, schemele de ajutor de stat acordate diverselor industrii, subvențiile generoase pentru anumite domenii de activitate. Cine hotărăște care sunt pomeni și care nu? Ei bine, în general, dacă anumite măsuri de susținere sunt îndreptate înspre cetățeni, direct, atunci sunt pomeni. Dacă sunt măsuri care ajută corporații și întreprinderi din anumite domenii ale economiei, atunci nu sunt pomeni, sunt niște lucruri naturale, pe care statul trebuie să le facă.
Teoretic, dar numai teoretic, capitalismul diferă de comunism prin aceea că în capitalism statul nu controlează economia, nu planifică producția și nu îngrădește consumul, lăsând ca toate acestea să fie reglate de către regulile simple ale cererii și ofertei. Statul nu intervine în piață, nu favorizează competitorii economici și, în paradisul capitalist absolut, statul nu deține companii, nici un fel de companii, lasă inclusiv Sănătatea și Educația pe mâna mediului privat și nu face decât să construiască și să întrețină infrastructura, să asigure cadrul legal pentru o competiție economică corectă, să se ocupe de asigurarea ordinii și de impunerea respectării legilor și să asigure siguranța teritoriului național.
Ei bine, de ceva vreme, mai ales în Europa, dar nu numai, în teoriile astea simple ale capitalismului s-a strecurat din ce în ce mai puternic subvenția de la stat. Care nu doar că nu-i mai deranjează pe puriștii capitalismului, dar a devenit cumva un soi de obligație, pentru binele omenirii, pentru binele nostru al tuturor.
Este greu de spus în grabă cum s-a ajuns aici, cum au ajuns statele Uniunii Europene să verse, anual, zeci și sute de miliarde în conturile firmelor private pentru a le ajuta să-și dezvolte afacerile. Dar este și mai greu de spus, inexplicabil, de ce statele UE investesc, de fapt, în companii private fără a primi absolut nimic în schimb.
Cel mai clar caz de investiție care nu a adus nici un beneficiu real statului român, de exemplu, este subvenția pentru energia din surse regenerabile. Conform Legii 220 din 2008, România a pus la cale o subvenționare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile care ajunge la frumoasa sumă de 20 de miliarde de euro până în 2024.
Ei bine, acești 20 de miliarde de euro nu vin nici măcar de la statul român, ci de la consumatorii finali. Impactul inițial al subvențiilor pentru energia verde a fost de 11,5 euro la fiecare MWh consumat, ajungând, în 2022, la 14,50 euro pentru fiecare MWh. Astfel, începând cu anul 2008, fiecare cetățean care are un abonament la un furnizor de energie electrică a cumpărat acțiuni în valoare de la 11,50 la 14,50 euro la fiecare 1.000 de KWh plătiți. Un abonat cu un consum mediu de energie electrică de 300 KWh/lună a achiziționat, din 2008 și până în 2020, acțiuni în valoare de 500-560 de euro la companiile care au ferme de eoliene sau panouri fotovoltaice sau orice mai consideră legea ca fiind sursă regenerabilă. Ei bine, am plătit banii ăștia, dar, de fapt, nu deținem nimic, deși fermele de eoliene, de exemplu, s-au construit, practic, cu banii noștri.
Practic, în neocapitalismul sucit al UE (și nu numai) este posibil și considerat acceptabil să investești într-un proiect, într-o afacere, dar să nu primești acțiuni în schimb și să n-ai nici un beneficiu. Dacă explicai asta unui capitalist real, în secolul trecut, riscai să primești un glonț,direct în fruntea sub care s-ar fi ascuns astfel de idei blasfemiatoare. Astăzi, însă, hibridul dintre capitalism și comunism a făcut posibilă această transformare uluitoare, în care un investitor, fie că este vorba de stat sau de indivizi obligați să investească de către stat, nu primește nimic în schimbul investiției sale, ba mai este și muștruluit că nu înțelege complicatele mecanisme ale economiei de piață, prin care banii trec din buzunarul unora în buzunarul altora prin scheme care, în alte vremuri, se chemau furt sau escrocherie.