Acum doi ani, Mircea Mihăieş a produs valuri cînd a făcut de doi bani romanul lui Mateiu Caragiale, despre care a scris fără ezitare că e o făcătură kitsch. Cu cîţiva ani înaintea acestei execuţii literare, într-un sondaj realizat şi publicat de revista Observator cultural, pe primul loc într-un top al romanele româneşti din toate timpurile a ieşit Craii de Curtea-Veche.
Cu mult înainte de aceste două contradictorii afaceri literare, Ion Barbu nu mai putea după cartea lui Mateiu. Taşcu Gheorghiu, poetul care a tradus dumnezeieşte Ghepardul lui Lampedusa o ştia pe de rost, aşa că atunci cînd se întîlneau, Barbu îi cerea să-i recite din romanul lui Mateiu Caragiale, ca dintr-un un cîntec de petrecere şi ca pe amintirea unei taine. De dragul Penei Corcoduşa, nebuna care le spune din rătăcirea minţii ei lui Paşadia, lui Pantazi, lui Gore Pirgu şi povestitorului: „Crailor, crai de Curtea-Veche!” Ion Barbu a scris enigmaticul său poem, Domnişoara Hus. Roman iniţiatic pentru unii, roman de moravuri pentru alţii, Craii de Curtea-Veche rămîne o poveste inclasificabilă, amestec de proză cît se poate de realistă şi de inspirat poem al unei viziuni cum nu s-a mai întîlnit la noi pînă la Mateiu şi cum, de la el încoace, nici unul dintre cei care şi-au propus să-l ducă mai departe, n-au izbutit.
M-am îndrăgostit în adolescenţă de acest roman. L-am recitit de mai multe ori, cap, coadă, o dată chiar în ediţia de la Fundaţiile Regale, cea cu hîrtie care sfidează timpul. Şi atunci cînd am aflat destule chestii neconvenabile despre Mateiu, romanul lui a scăpat neatins pentru mine de toate mizeriile şi micimile autorului său.
Căci, chiar dacă al doilea Caragiale îşi începe cartea cu o străvezie aluzie autobiografică, mai exact cu povestitorul inventat de el pomenind de o scrisoare din partea tatălui supărat că fiul nu se apucă de treburi serioase şi sfătuindu-l să se apuce odată de ele, personajul său îşi vede netulburat de treburile sale care îl fac să nu se poată despărţi de idolul său Paşadia şi de misteriosul Pantazi.
În dimineaţa tîrzie în care începe romanul, cînd povestitorul se simte deşelat de atîtea petreceri şi crailîc şi i se pare că i s-a înfundat şi mai primeşte şi scrisoarea cu „plachia sfaturilor părinteşti” care-l trezeşte din somn, iar apoi îl face să mai zacă, fără gînd s-o apuce undeva, ceea ce-l face să sară din pat spre seară e că şi-a adus aminte că trebuie să se întîlnească cu cei doi prieteni ai săi la o cîrciumă de pe Covaci.
E o seară de toamnă, cu o ploaie ţîrîită care îndeamnă la beţie. Iar povestitorul ajunge la cîrciumă, la ultimul rînd de ţuici, cînd la masa prietenilor săi se aduce borşul dres cu smîntînă, care e consumat într-o tăcere religioasă, cu ardei iute.
Zeul căruia i se închină povestitorul şi nepreţuiţii lui amici nu e un patron al banchetelor de odinioară, ci un proteguitor al chefurilor şi al partuzelor, iar marele său preot, Gore Pirgu, tocmai îşi face apariţia. Detestatul Pirgu e cel care dă viaţă pînă atunci tăcutei cine. El face legături între mesele din cîrciumă şi le netezeşte drumul la curve demnilor săi amici. Gore, care are relaţii peste tot, moare să-i ducă la Arnoteni, la adevăraţii Arnoteni, unde îi aşteaptă toate plăcerile jocului – un maus uşor, un drum de fier, un pocheraş, cum nu mai pot găsi în altă parte. Tot acolo, un coniac fin, şampanie indiscutabilă şi fete pe pofta inimii, uşoare.
Sobrul, posomorîtul şi mult învăţatul Paşadia uzează de serviciile lui Gore, melancolicul Pantazi nu le refuză, iar povestitorul fără nume se ţine vrăjit după ei, sub acoperirea de observator al moravurilor şi de admirator fără condiţii al celor doi.
La Arnoteni, Paşadia şi Pantazi se îndrăgostesc de singura fată neprihănită care vieţuieşte acolo. Se încaieră, ca doi cotoi din cauza ei, iar Pantazi, cel care-şi găseşte drum spre inima ei, o pierde din cauza scarlatinei care o răpune.
Paşadia moare şi el, supt de vlagă de Raşelica, văduva expertă în felaţiuni ucigătoare, iar Gore, cu relaţiile lui, se lipeşte de guvern, cu perspective. Povestitorul, acest atîrnache al ruletei soartei la care au pierdut Paşadia şi Pantazi, îl va conduce pe metamorfozatul la frizer Pantazi, cu trenul, la vagonul restaurant, pînă la graniţă. Şi-l va recunoaşte sub noua lui înfăţişare pe cel care i-a fost prieten apropiat, un alter ego, de-abia cînd acesta l-a întrebat ce s-ar fi putut să bea.