Un mic nobil de ţară, povesteşte Cervantes, se strică la cap citind romane cavalereşti. Mai întîi se pune la el acasă în pielea personajelor despre care citeşte. Ca să intre mai bine în atmosferă, don Alonso Quijano îşi scoate armura de pe unde era, cam ruginită. Îşi ţine şi sabia la îndemînă. Dar parcă nu-i destul. Un cavaler rătăcitor, cum începe el să se creadă, are nevoie şi de un cal.
Calul există în grajd, are el un nume, ca toţi caii, dar nepotrivit pentru nobila povară pe care urmează s-o poarte. Drept care va fi botezat Rocinante. E un pas înainte, dar un adevărat cavaler rătăcitor e de neconceput dacă n-are scutier. În acest scop, Don Alonso a pus ochii pe un ţăran din sat, Sancho Panza, care e suficient de naiv încît să-i creadă poveştile, dar şi atît de isteţ, încît să poată conversa cu el despre viaţa cavalerească şi alte alea. Din păcate, Sancho nu dispune de un cal: n-are decît un catîr. E analfabet, însă bun de gură şi, la fel cum nobilul său stăpîn ştie o mulţime de lucruri din cărţile pe care le-a citit, şi el e doldora de pilde şi proverbe ţărăneşti.
Dacă Sancho poate fi scutier cu numele lui adevărat, un cavaler rătăcitor nu poate ieşi în lume fără un nume adecvat. Alonso Quijano e, vădit, necorespunzător – va fi, deci, metamorfozat în Quijote. Don Quijote de la Mancha. Iar o ţărancă tînără pe care bătrînul nobil a ochit-o într-un sat vecin se va transforma în doamna viselor sale sub numele de Dulcineea.
Cavalerul şi scutierul său pornesc la drum cam pe furiş. Or dacă bătrînul nobil de ţară ar fi un smintit, şi-ar lua tălpăşiţa din sat în văzul tuturor şi s-ar lăuda că vrea să se apuce de treburi cavalereşti. Don Quijote îşi intră treptat în rol cam cum fac azi copiii – şi nu numai ei – care se joacă de-a personajele din filmele pe care le-au văzut. Asta ca să nu ne mai amintim că mafioţii americani, persoane adulte, au adoptat stilul mafioţilor din filme. Cervantes însuşi, la bătălia de la Lepanto, a avut de ales între două roluri. Cel de bolnav, şi era, şi cel de luptător, ceea ce a fost, ca să nu fie acuzat că s-a ascuns în cambuza corăbiei în timp ce alţii luptau.
Întîmplările cavalereşti ale lui don Quijote ţin mai degrabă de autosugestionare infantilă decît de vreun deranjament la etaj. Înainte de a şarja o moară cu lancea, cavalerul îşi previne scutierul că înaintea lor se află un uriaş malefic. Sancho îl previne că e o moară, dar asta nu-l împiedică pe don Quijote să se repeadă asupra uriaşului din cărţi la care se gîndeşte. După ce e tăvălit de aripile morii, cavalerul n-o mai ţine pe-a lui, dar are o soluţie cînd Sancho îi spune că nu s-a luptat cu un uriaş, ci cu o moară. Un vrăjitor puternic l-a transformat pe uriaş într-o moară.
Cînd inimosul cavaler ia două turme de oi drept două armate şi sare în sprijinul uneia dintre ele, scenariul se repetă. Don Quijote îi face mai întîi o rapidă descriere a situaţiei scutierului său. Apoi se năpusteşte la turma-armata ticăloasă. De data asta însă consecinţele sînt şi mai contondente fiindcă ciobanii îl ciomăgesc pe cavaler, înainte de a fugi de la faţa locului cu oi cu tot.
La hanul pe care don Quijote îl ia drept castel lucrurile se complică şi mai mult. Cavalerul îşi ia partea lui, iniţial o nimica toată, dar acum Sancho o păţeşte şi el. Nişte catîrgii îl dau în tărbacă, chestie mai mult umilitoare decît dureroasă, dar acest tratament îl îmboldeşte pe don Quijote să intervină în apărarea onoarei scutierului său şi s-o încaseze drastic.
Printre atîtea dureroase înfringeri programate de intervenţii vrăjitoreşti, don Quijote are parte şi de o victorie incontestabilă. Vede pe drum un bărbier care-şi duce pe cap lighenaşul meseriei şi decretează că acest recipient profesional ar fi coiful lui Mambrino. Şi vrea să-l ia ca trofeu. Bărbierul îşi abandonează lighenaşul pe cîmpul de luptă. Iar don Quijote îşi va împodobi ţeasta pleşuvă cu prada sa, în ciuda opiniei lui Sancho că bănuitul coif al lui Mambrino n-ar fi decît un lighenaş de bărbier.
Ca să n-o mai lungesc, în partea a doua romanului, aşa cum i-a promis stăpînul lui, Sancho se vede guvernator peste o insulă, care de fapt nu e insulă, ci o păcăleală usturătoare, încît scutierul renunţă la funcţie, iar don Quijote e silit să se întoarcă definitiv acasă după ce e învins într-un duel mincinos. Şi ce să vezi, după ce iese dintr-un somn prelungit, în don Quijote se trezeşte Alonso Quijano, cel dinainte de a fi căzut în mrejele romanelor cavalereşti. Degeaba încearcă să-l ispitească Sancho cu o nouă călătorie. Don Quijote a murit şi bătrînul nobil de ţară întors la ale sale supravieţuieşte doar cît să se despartă solemn de cel care a fost Cavalerul Tristei Figuri.