„Cum să mîncăm cîinele, fă nebuno? E bun cîinele de mîncare, fă zăltato?” Asta-i spune Moromete nevestei sale, după ce cugetă puţin, cînd Duţulache cîinele fură brînza de pe masă şi Catrina îi invită pe ai casei să-l mănînce. Moromete nu e singurul care face bancuri în romanul lui Preda, dar el e cel pe care consătenii lui din Siliştea-Gumeşti îl ţin mai de mintos. El le citeşte ziarul şi dă tonul la comentarii în Poiana lui Iocan, chiar dacă nu-l prea duce mintea la afaceri şi nici înstărit nu e. Moromete e mintos şi se bucură de admiraţia celorlalţi fiindcă îl preţuieşte pe Iorga, cel despre care ţăranii din sat cred că are doi creieri.
Într-un moment cînd la ţară se făcea colectivizarea, iar scriitorului român i se cerea să pună umărul la ea, Marin Preda scrie un roman în care nu apare nici măcar cuvîntul „colectivizare”.
E drept că Moromete nu era vreun chiabur şi că nu-şi plătea fonciirea, ducîndu-l cu vorba pe agentul fiscal: „N-am, Jupuitule, că dacă aşi avea ţi-aş da!”, dar nu se ocupa cu lupta de clasă şi n-avea viziuni colectiviste. Voia să păstreze întreg pămîntul familiei. Asta era politica lui economică. Şi cînd a văzut că nu se mai înţelege cu băieţii lui mai mari, care aveau altceva în cap, nici ei nu prea ştiau ce, rezonabilul Moromete se pune cu parul pe ei. Avea adică – aşa cum zicea critica literară a vremii – limitele lui. Că făcea haz de nevastă-sa fiindcă se ducea Catrina la biserică, asta n-ar fi fost o noutate la ţară, dar nu l-ai fi auzit pe Moromete să se pună contra bunului Dumnezeu sau să-l împingă păcatele să se declare ateu. E un tip cu bun simţ care, de la un punct încolo, nu-şi mai poate stăpîni familia, cum crede că se cuvine. Aşa că fiii lui mai mari fug de acasă, să-şi găsească un rost în lume.
Nenorocirea e că cel mai mare dintre ei îl lasă fără oi, iar ceilalţi doi iau şi caii la plecare, încît, doborît, Moromete, care pînă atunci mai bea cîte o ţuică de dimineaţă pe nemîncate, apucă drumul cîrciumii, ba se mai întoarce şi beat acasă, ceea ce înainte, pe vremea cînd timpul avea răbdare cu oamenii, nu i se întîmpla. Acelaşi Moromete nu mai are chef de discuţiile duminicale din Poiana lui Iocan şi seninătatea lui, care-l ajuta să glumească sucit despre sîcîielile vieţii zilnice, se topeşte.
Mulţi ani după apariţia romanului, mai exact la puţin timp după moartea lui Marin Preda, Eugen Barbu a încercat să-i bage o strîmbă urîtă, acuzîndu-l că şi-ar fi numit personajul Moromete ca aluzie la rusul Muromeţ. Nici gînd, în Siliştea-Gumeşti chiar a existat un Moromete care, după apariţia romanului defila prin sat dîndu-şi importanţă şi explicîndu-le celor din jur că, dacă n-ar fi fost el, nu izbutea Preda cu cartea aia a lui.