Mai scriam poezii cînd am citit romanul lui Oscar Wilde. Poezii proaste, dar compuse cu pretenţiile pe care ţi le dă adolescenţa despre idealul Artei şi căutarea lui, despre Poezie şi acţiunea de a o sluji cu devotament. Mai precis, dacă nimeream un vers mai acătării, asta era poezie, iar dacă imi ieşeau versuri mai prizărite, alea erau drumul către poezie. Cu asemenea deliberări personale, deschid Portretul lui Dorian Gray. Mă nimereşte de la primele pagini în plexul solar a tot ceea ce aş fi vrut să spun şi n-aveam cuvintele trebuincioase.
Mă simţeam mai deştept. Arta, care e mai tare decît realitatea nenorocită din care o extragem! Inspiraţia, cea care e mai presus decît atitudinea intelectuală faţă de artă. Iar cînd pictorul Basil îi spune amicului său, lordul, că n-are de gînd să expună portretul pe care tocmai îl isprăvise, fiindcă în acel portret era prea mult din el însuşi, ceea ce se potrivea la fix cu pudoarea mea de versificator sincer dar timid, am avut o revelaţie şi am citit tot ceea ce a urmat ca şi cum Oscar Wilde m-ar fi avut în vedere cînd şi-a scris romanul.
Vînam simboluri cu o aplicaţie de cîine care citeşte urmele cu nasul, încît atunci cînd s-a terminat parcela epică, m-am trezit cu aşteptările descoperirii marelui secret suspendate, de parcă urmele după care mă ţineam s-ar fi terminat brusc, în faţa unui zid enigmatic. Dacă m-ar fi pus cineva să povestesc cartea după acea primă lectură, ultimul lucru despre care aş fi adus vorba ar fi fost întîmplările personajelor care, pur şi simplu, nu mă interesau. Erau semnele unei călătorii iniţiatice în căutarea Artei pe parcursul căreia Autorul coborîse la exemple doar pentru a-i scoate din letargie şi pe cititorii vulgari care aşteaptă de la un roman tot soiul de întîmplări conjuncturale şi de concesii senzaţionaliste.
Nu mă deranja că portretul lui Dorian Gray îmbătrînea în locul personajului, dar toate celelalte întorsături de roman gotic pe care le lua adevărata poveste a lui Oscar Wilde, despre conflictul dintre artă şi realitatea zilnică, aproape că nu mă atingeau. Aşa că, vreo doi ani mai tîrziu, cînd am recitit Portretul, am descoperit surprins că-mi aminteam replicile personajelor despre Artă şi despre diverse alte chestii, mai mult sau mai puţin conexe, cele care mă interesau pe mine, dar nu şi ceea ce se întîmpla cu ele. Aproape că nu observasem la prima lectură aventurile tenebroase ale lui Dorian Gray şi nu mă prinsesem de relaţia lui cu lordul cinic şi depravat, care-i netezise drumul spre păcate carnale şi spre crime. Ca şi cum ar fi fost vorba de nişte note de subsol dintr-o naraţiune despre Idealul artistic şi despre căile către acest ideal.
La cea de-a doua lectură mi s-a părut că Oscar Wilde voia să mai spună ceva, care de asemenea îmi scăpase. Că în puritatea artei îşi pot găsi loc toate mizeriile unei realităţi dezgustătoare, chiar dacă încercăm să le ascundem în debara. Şi, mai ales că Wilde, dandy-ul frumos şi inteligent, cel care-şi afişa sfidător şi încrezător relaţiile homosexuale, nu se simţea prea bine în acest rol. În adîncul său era şi el un cetăţean care împărtăşea codul moravurilor vremii, încît a sfîrşit prin a-l infama pe Dorian Gray.
Ceea ce nu i-a folosit, fiindcă la cîţiva ani după apariţia romanului avea să fie condamnat la închisoare pentru ultragierea moralei publice şi repudiat de înalta societate care îl ţinuse în braţe pînă atunci. Strălucitorul dandy a sfîrşit într-un hotel din Paris, sărac şi ignorat, dar nu uitat, chiar dacă în imperiul reginei Victoria îi fuseseră trecute la index şi numele şi opera.