Am recitit cartea asta în 2009, într-o lungă noapte de vineri, înainte de a apărea în colecţia ziarului Cotidianul. O ţineam minte destul de bine, dar simţeam nevoia să mai trec o dată prin ea, şi ca să-i fac prezentarea pe coperta a patra şi pentru că urma să-i fac lansarea, după apariţie. Era una dintre cărţile de vară ale colecţiei. Dar nu fiindcă vara cititorii ar fi mai dispuşi să rîdă decît primăvara, toamna sau iarna, ci fiindcă dacă pleacă în vacanţă – sau mai ales nu pleacă – nu-şi iau la drum vreo întristăciune.
Cei care rămîn acasă şi care oricum trebuie să-şi înghită nodul existenţial că nu schimbă decorul în concediu au şi mai puţine motive să citească o carte care să le rîcîie neplăcerea de a nu putea ieşi din perimetrul localităţii de domiciliu. Trei într-o barcă întrunea toate datele pentru a fi citită şi de turiştii fericiţi, care puteau face haz la adăpostul unor servicii impecabile de păţaniile celor trei, de turiştii nemulţumiţi, care se puteau mîngîia cu constarea că se poate şi mai rău şi chiar şi de turiştii rămaşi acasă, care puteau găsi în lectura cărţii motive dintre cele mai serioase de a se simţi încîntaţi că n-au plecat nicăieri.
Aşadar, trei domni din clasa de mijloc a Londrei victoriene pun la cale o excursie cu barca pe Tamisa. Trei domni grijulii, unul anxios cu anticipaţie, care văd în această excursie o expediţie pentru care care trebuie să se pregătească atît de minuţios, încît de pe urma pregătirilor se trezesc odată porniţi la drum că au uitat sau n-au prevăzut chestii banale, peste care orice pregătire cu adevărat minuţioasă n-are cum să nu sară.
Asta ca să nu mai spunem că în materie de tras la vîsle şi de condus o ambarcaţiune, fie şi pe Tamisa, competenţa celor trei tinde către zero. Jerome K. Jerome face din aventurile în barcă şi pe uscat ale personajelor sale un soi de epopee comică pe cît de verosimilă pe atît de excentrică, ca şi cum londonezii lui ar fi niscai descoperitori ai unei lumi noi. De fapt, din punctul lor de vedere, cei trei chiar sînt nişte exploratori ai fluviului şi ai Angliei de pe cursul Tamisei, persecutaţi de intemperii şi loviţi de ghinioane, ceea ce-i face să se simtă, treptat, victimele soartei şi ale unei Anglii necunoscute şi mai degrabă ostile, în ciudata ei veselie. Din acest motiv, micile rîci dinainte de plecarea la drum se transformă în rupturi (aproape) teribile între doi dintre pasagerii bărcii, iar cel de-al treilea, povestitorul, cu imaginaţia în stare de alarmă, începe să fantazeze, încît de la un punct încolo ţi-e greu să deosebeşti între ceea ce el îşi închipuie că s-ar putea întîmpla şi relatarea călătoriei.
Deşi scris cu mai bine de un secol în urmă, romanul are toate datele unei expediţii contemporane întreprinse de nişte încurcă-lume ambiţioşi din categoria universală a celor care se rătăcesc în lacul Herăstrău, confundă Dunărea cu Amazonul şi pică, aidoma muştei în lapte, în diverse conflicte locale care par anume făcute pentru a le strica lor plăcerea călătoriei.
Dacă Jerome K. Jerome ar fi scris fără umor acest roman, probabil că toţi comentatorii care spun despre Trei într-o barcă cum că ar fi un roman minor şi-ar fi dat seama că această călătorie eşuată pe Tamisa e o incursiune în Anglia profundă, cum ar zice dl Isărescu, şi o imagine acidă a londonezului victorian şi victorios la el acasă care descoperă că infailibila sa reţetă sa de existenţă nu mai funcţionează atunci cînd iese din Londra comodităţilor sale, chiar dacă îşi alege ca drum de vacanţă apa cumsecade şi aparent domesticită a Tamisei.