N-am numărat cîte personaje au murit în cărţile Agathei Christie. Din cîte ştiu însă atunci cînd Hercule Poirot a încetat din viaţă, în New York Times a apărut un anunţ despre moartea detectivului, ca şi cum ar fi fost o persoană în carne şi oase.
În Zece negri mititei te tot întrebi cine o fi asasinul şi pe măsură ce mai iese cîte „un negru” din scenă, eşti tot mai nedumerit, laolaltă cu cei rămaşi în viaţă.
E aici un crescendo al fricii care se transformă în teroare, cu bănuieli şi complicităţi care se destramă în timp ce personajele sînt asasinate ca în cîntecul despre cei zece negri care tot dispar pînă nu mai rămîne nici unul.
Zece persoane sînt invitate de dl şi dna Owen pe insula Negrului. Trei sînt angajate. Un detectiv a primit instrucţiuni să-i ţină sub observaţie pe toţi ceilalţi. Facem cunoştinţă pe rînd cu cei zece. Cetăţeni care par la locul lor. Şi care observă pe masa din sufragerie textul cîntecelului despre cei zece negri mici. Tot pe masă se află şi zece negrişori de porţelan. Pare o ciudăţenie. Dar cînd se strîng toţi în sufragerie aud o voce care-i pune sub acuzare de crime pentru care nu şi-au primit pedeapsa. Acuzarea e înregistrată pe un disc de gramofon.
Toţi se disculpă de acuzaţii şi se întreabă cine e acest Owen care i-a făcut să vină pe insulă. Nimeni nu-l cunoaşte. Atmosfera din casa de pe insulă se încarcă, dar nu foarte tare. Apoi moare unul dintre ei, ceea ce schimbă datele problemei, fiindcă n-a murit de moarte bună, ci otrăvit. În timpul nopţii îşi dă ultima suflare, în somn, şi nevasta majordomului. Iar de pe masa din sufrageriei dispar doi dintre cei zece negri de porţelan. De unde prima concluzie a supravieţuitorilor, că ar trebui să plece de pe insulă. Dar barca cu motor pe care o aşteptă nu-şi face apariţia. Unul dintre ei, generalul, dă glas bănuielii tuturor că nu va mai veni nici o barcă.
Cei opt se apucă de cercetări, închipuindu-şi că pe insulă ar mai fi cineva, în afară de ei. Ipoteza nu dispare cu totul nici cînd se conving că nu mai e nimeni şi încep să se suspecteze unul pe altul. Cei opt rămîn şapte, chiar şi după ce-şi iau măsuri de precauţie. Asta începe să-i isterizeze, cu atît mai mult cu cît unul dintre ei remarcă o chestie lugubră, că mor ca negrişorii din cîntec.
Cînd mai rămîn doar doi supravieţuitori pe insulă, un el şi o ea, ea îl împuşcă pe cel pe care îl crede autorul crimelor, dar cînd se întoarce la ea în cameră vede atîrnînd un ştreang de tavan. Sub ştreang e un scaun care o aşteaptă ca în ultimele versuri ale cîntecului: „Un negru mititel, singur singurel, Cu un laţ s-a sînzurat şi n-a mai rămas nici el.” Aşa că se sinucide.
Misterul celor zece crime rămîne nerezolvat pînă cînd la Scotland Yard vine o scrisoare în care unul dintre invitaţi, judecătorul, se declară autorul lor. El era singurul nevinovat dintre cei zece acuzaţi la începutul romanului, fiindcă n-a făcut decît să dea o sentinţă votată de juraţi. Numai că simţea în ultima vreme o dorinţă irepresibilă de a ucide, pe care a combinat-o cu meseria lui, de om al justiţiei. A ales aşadar nouă persoane care au scăpat de condamnarea la moarte şi cărora, cu două excepţii, le-a fost judecător şi călău.
Romanul e de o rotunjime perfectă şi de o impecabilă acuitate a analizei psihologice. Dacă n-ar fi apărut în final scrisoarea judecătorului, ar fi putut fi relatarea a zece crime cu autor necunoscut.