Dacă după primele pagini te enervezi fiindcă nu înţelegi nimic, continuă lectura. Dacă începi să te prinzi cum merge treaba, dar nu-ţi dai seama ce vrea autorul cu amestecul ăsta de perspective şi sărituri temporale, citeşte mai departe, fiindcă eşti pe calea cea bună. Cînd ai ajuns la sfîrşit şi ţi-ai dat seama şi despre ce e vorba şi cum se leagă povestea nu uita să citeşti şi lista personajelor, cu întîmplările lor, pentru că numai astfel Zgomotul şi furia se rotunjeşte.
În cele din urmă pricepi că ai de-a face cu istoria unei familii, Compson, care a avut şi vremuri mai bune şi că felia de text care te-a contrariat în prima parte a romanului reprezintă produsul gîndirii handicapatului Benjy, şi că fiecare dintre celelalte trei părţi ale cărţii e scrisă dintr-o perspectivă diferită. În ultima parte de-abia apare autorul, adică vocea aceea care ştie tot şi cu care te-ai deprins din alte romane şi atunci îi dai dreptate lui Faulkner că şi-a construit astfel romanul. Fiindcă dacă autorul ar fi întrebuinţat de la început şi în exclusivitate vocea care ştie tot, din romanele obişnuite, mai bine de jumătate din text n-ar fi avut loc în carte.
După ce citeşti Zgomotul şi furia poţi reconstitui acţiunea cronologic, dar îţi dai seama că nu mai e Faulkner. Fiecare dintre cele patru părţi ale sale e o încercare de a înţelege ce s-a întîmplat sau se întîmplă cu cei din jur şi cu membrii familiei şi aruncă o anumită perspectivă, irepetabilă, asupra Compsonilor. E romanul lui Faulkner mai autentic din cauza asta? Nu ştiu, dar cu siguranţă nu putea fi altfel. Cît despre autenticitate, să ne vedem de treabă – şi la el avem de-a face tot cu convenţii, chiar dacă cele cu care vine Faulkner sînt… neconvenţionale în comparaţie cu romanul clasic.
Am citit o mulţime de romane „faulkneriene”, unele româneşti, altele de aiurea, care copiau tehnicile sale şi care erau de o plicticoşenie fără remediu şi de o falsitate fără cusur. Prin contrast, în asta şi constă genialitatea lui Faulkner: pentru a-şi construi romanele şi-a inventat propriile sale tehnici narative, ca şi cum ar fi uitat tot ceea ce citise pînă atunci. Dacă în Zgomotul şi furia el ar fi întrebuinţat bunele instrumente verificate ale romanului, nu numai că romanul lui ar fi fost cu totul altceva, dar probabil că ar fi ajuns una dintre multele producţii oarecare ale prozatorilor sudişti care au deplîns decăderea Sudului Statelor Unite, după Războiul Civil, în romane stimabile şi cam atît.
Faulkner, pentru care cel mai bun roman al omenirii era Biblia şi care recunoştea că nu apucase să-l citească pe Flaubert, parcă, fiindcă n-avusese timp, avea ceva din îndîrjirea inspirată a lui Moise şi din exclusivismul profetului care se lua în beţe cu Dumnezeu în căutarea tărîmului făgăduit. Căci ca şi Moise, care ia în stăpînire deşertul pentru ai săi, timp de 40 de ani, Faulkner devine proprietarul unui ţinut, numai al său, despre care va scrie inspirat vreme de cîteva decenii, după ce a fugit din Egiptul romanului clasic.