Traducător din Heidegger. Editor și al Amintirilor despre Eminescu.
Reporter:Ți-ai bătut ani de zile capul cu Heidegger. Oare nu te „cobori“ acum, ocupîndu-te cu Eminescu?
Cătălin Cioabă:Nicidecum. E un alt tip de satisfacție, poate chiar mai mare, așa cum îți oferă, de altfel, orice revenire la vechile pasiuni. Dincolo de asta, e un teritoriu în care sînt de făcut lucruri minunate, isprăvi „cu rază lungă de acțiune“. Petru Creția a spus, nu demult, că mai e de făcut enorm în materie de Eminescu. Pare de necrezut, după cîte s-au scris și s-au vorbit, de un secol încoace. Însă realitatea este că percepția pe care o avem despre el e datată și aproape incompatibilă cu lumea culturală în care trăim. Pe de altă parte, nici noi nu prea putem ști unde ne aflăm dacă, din cînd în cînd, nu privim către acest pisc.
Rep.:Ce-i de distrus din mitul creat în jurul său?
C.C.:Mitul își are îndreptățirea sa, una limitată. Îl aflăm însă chiar și în cărțile savante care sînt dedicate poetului, iar asta trădează carențe reale ale cercetării. Mitologizăm din neputință, uneori din ignoranță. Dacă ar exista abordări cu adevărat noi, dacă am înțelege din nou creația și persoana lui Eminescu în ceea ce au cu adevărat să ne spună, mitul ar dispărea „pe cale naturală“. În nici un caz nu poate fi alungat prin demitizări cu țintă confuză. Or, noi încă repetăm în gura mare vechi fraze. Cărțile despre Eminescu (cu excepții notabile, binențeles) arată ca acum șaptezeci de ani sau mai mult. Nu ne reprezintă.
Rep.:Ce-i de valoare la Eminescu?
C.C.:Tocmai asta trebuie, pe cont propriu, să descoperim. Căci nu există valori bătute în cuie pentru totdeauna, ci doar valori viabile, din care viața noastră se poate hrăni. Vorbirile despre Eminescu se întrec în a pomeni de „veșnic“, de „etern“, ignorînd faptul că aceste eternități se pierd în nicăierea dacă n-au un picior în prezent. „Trăiește etern cel ce trăiește în prezent“, spunea Wittgenstein.
Rep.:Făcea Eminescu parte din elită?
C.C.:A avut și el detractorii lui, încă din timpul vieții. Cumpliți, cu otrăvită invidie și tot tacîmul. Porneau, printre altele, de la ideea că poetul era exclusiv o creație (artificială, bineînțeles) a grupului elitist și exclusivist de la Junimea. Junimiștii erau văzuți, ca să zic mai contemporan, ca niște „boieri ai minții“ care dețineau, ca și cei de azi, un adevărat „monopol cultural“.
Rep.:Jocul cu timpule titlul unei cărți pe care ai scris-o. Ce-ar fi de spus din cartea asta pentru sfera politică românească de astăzi?
C.C.:Ea ar conține, mai degrabă, un mesaj pentru cei ce doar asistă la politica românească, privind nesățioși prin fereastra televizorului. Acestei națiuni de telespectatori, cum sîntem în prezent, o carte seacă de filozofie – cum recunosc că este a mea – le-ar spune totuși ceva important: vi s-a furat discernămîntul.
Rep.:Ce are Gâdea cu Pleșu?
C.C.:N-are absolut nimic. Vreau să zic nimic în comun. Unul a clădit ceva pentru tinerii excepționali, un institut de mare clasă, celălalt a făcut ravagii, de pildă, printre unchii și mătușile mele, cu care nu te mai poți înțelege. Se hrănesc numai cu „dezvăluiri“. În loc să vorbească, spumegă.
