Războiul din Ucraina are o componentă aproape la fel de importantă ca armele și armatele, propaganda, despre care am stat de vorbă cu jurnalistul Cătălin Tolontan. De la propaganda mincinoasă și de-a dreptul criminală făcută de armata de ziariști și de bloggeri din serviciul lui Putin la propaganda ucrainenilor care se supără dacă jurnaliștii independenți nu sînt, necondiționat, de partea lor.
Cristian Teodorescu: De unde apar susținători ai lui Putin în România, în afară de cei știuți, care acum se dau îngrijorați, chipurile, de soarta țării?
Cătălin Tolontan: La începutul războiului, rușii au bombardat un bloc de locuințe, în orașul Ciuhuiiv, din regiunea Harkov. Presa lumii a difuzat imaginile cu civilii răniți. În special o fotografie cu o femeie blondă, însîngerată, a ajuns peste tot. Imediat au apărut sute de mesaje în social media, potrivit cărora imaginile sînt o minciună și că, de fapt, erau poze vechi, de cînd în acea zonă a Ucrainei explodase un bloc de la o țeavă de gaz. Mesajele au apărut în toată Europa de Est. Pe Facebook-ul meu, unul dintre emițătorii acestor mesaje promova un montaj foto, în care susținea aceeași teorie că e o țeavă de gaz veche și nu o bombă. El spunea că sîntem vînduți Occidentului. În redacție avem doi jurnaliști vorbitori nativi de ucraineană, dintre care unul și de limba rusă: Răzvan Luțac și Marin Gherman. Unul dintre acești colegi, Răzvan, a preluat cazul împreună cu o colegă, Ada Constanda. Dau publicului numele acestor jurnaliști, cînd pot, pentru că pe munca lor este construită presa. Ei au găsit-o pe femeia ucraineană, care exista, era profesoară și fusese într-adevăr rănită. Cel care promovase ideea „manipulării occidentale“ la noi era fostul jurnalist sibian Dan Tomozei. El se și semnase la mesajul de pe Facebook. Tomozei este angajat al Radio China Internațional. La întrebarea ta, „De unde apar susținătorii lui Putin?“, răspunsul poate fi: uneori, chiar de la Beijing.
C.T.: Cum pot fi vaccinați naivii de propaganda de pe net a Kremlinului?
C. Tolontan: Propaganda acționează de ambele părți ale conflictului. Nu e vorba că am echivala agresorul și victima de pe front, dar în materie de propagandă și Kievul este ambițios. Să ne amintim de felul în care au reacționat la știrile de la Euronews, cînd nu le-au convenit. Sau la raportul Amnesty International. Nu e vorba doar despre nervi, ci și despre argumentele folosite, care trădează o concepție uneori șchioapă despre democrație. Unul dintre aceste argumente era: păi, nu sînteți cu noi? Nu, nu sîntem. România e cu voi. Sînt cu voi statul și o bună parte a societății. Dar nu e în regulă ca jurnaliștii să fie cu voi. Sau ca observatorii neutri să fie cu voi.
C.T.: De cînd a început mobilizarea „parțială“, rusoaicele protestează, iar rușii se îmbulzesc la graniță ca să nu fie trimiși pe front, filmați de anonimi cu mobilul, nu de jurnaliști. Mai există presă independentă citabilă, în Rusia?
C. Tolontan: Citabilă, da, există. Citesc zilnic site-ul Kommersant, încă de la începutul războiului. Este principalul ziar financiar din Moscova, cu un puternic segment politic. Au corespondent prezent fizic la aproape orice eveniment unde apare Putin. Și fac un soi de reportaj declarat polemic, cu multe ironii la adresa președintelui. Dar poți citi, pe larg, argumentele lui Putin, uneori le publicăm în Libertatea, pentru că noi credem că datoria noastră e să ne informăm cititorii. Nu vreau să spun că presa din Rusia e liberă – ce libertate e aceea cînd procurorii analizează ce ai voie să scrii? –, ci spun doar că mai găsești locuri de unde îți poți lua ceva informații. În Kommersant am găsit unul dintre rarele cazuri în care au dat o știre în care au invocat „surse de la Kremlin“. Ei sînt corecți, nu supralicitează că au surse, pentru că nu au. Din cînd în cînd mai prind însă ceva. Știrea la care mă refer e cea în care un înalt oficial de la Kremlin le-a explicat ziariștilor pe ce se bazează guvernul lor ca să reziste restricțiilor impuse de Vest. „Oamenii noștri sînt învățați să îndure. Evaluările noastre iau în calcul acest lucru“, le-a spus, sub anonimat, ziariștilor. Veți spune „Ce mare lucru?“. Este o informație utilă, cred, pentru oricine o citește. Pentru că un român își dă seama imediat că așa gîndește un guvern autoritar, doar am trăit și noi așa ceva. Și chiar pe asta se bazează Putin: pe călirea poporului, de decenii, în fața lipsurilor.
C.T.: Sînt persecutați sportivii ruși fiindcă li se interzice participarea la competiții ca reprezentanți ai Rusiei?
C. Tolontan: E bună întrebarea pentru că mă pune în dificultate. Cred că sportul trebuia lăsat în pace și sportivii acceptați să concureze. Întrebarea e dacă, practic, e atît de simplu. Ce faci dacă un spectator încins, să zicem din țările baltice, pe care Kremlinul le amenință regulat cu bombe, se repede la un jucător rus din arenă? Își asumă organizatorii astfel de riscuri? Unii, da, cum s-a întîmplat în tenis.
C.T.: Cum vă feriți la Libertatea de știrile false despre războiul din Ucraina?
C. Tolontan: Ne dorim să nu scriem pentru state, pentru armate, ci pentru oameni. Am fost să discutăm cu ambasadorul Rusiei. A ieșit un scandal mare, l-am anticipat. Ion Cristoiu a recunoscut, mi s-a părut un gest de mare fairplay, că lui i-a fost frică să facă un interviu cu ambasadorul Rusiei. Din cauza climatului. Venind de la Cristoiu, nu e puțin lucru. Nu înseamnă că sînt mereu de acord cu el, că de foarte multe ori nu sînt. Dar mă uit, totuși, la generația lor, Nistorescu, Cristoiu, Ioanițoaia, au toți ceva în comun. Niciodată nu au tremurat în fața președinților de stat sau a oricui, și-au păstrat libertatea de a fi contra. Ei vorbesc pe scurtătură, noi, cei de după, sîntem parcă uneori mai precauți. Mă gîndesc, poate bat cîmpii, la două explicații. Prima: ei chiar au scris în vremurile acelea îngrozitoare și le-a ajuns cenzura pentru zece vieți. Și a doua: nu par atît de presați în „a plăcea publicului pe Facebook“ pentru că știu că nu există unanimitate, e o iluzie. Nu idolatrizez generația lor, însă văd cît de greu ieșim din bula propriilor susținători. Cînd RISE Project a avut curajul de a publica investigația cu Dan Barna au pierdut în cîteva zile jumătate din donatori. Pentru că oamenii donează, și asta se vede la Recorder, modelul de succes în România la donații, dacă ești un „love brand“. Dar treaba unei publicații de masă, de știri, care povestește realitatea unei țări și a lumii, nu e aceea de a fi iubită. Eventual pot avea încredere în tine, pot să te respecte, dar nu te vor iubi. Că nu te iubește nimeni cînd publici lucruri care enervează pe toată lumea, care zdruncină preferințele politice și credințele noastre.
C.T.: În Ungaria lui Orbán Viktor, presa independentă e pe ducă, dar nici noi nu stăm prea bine la capitolul ăsta. Sau nu?
C. Tolontan: Cred că monopolul Google și Facebook asupra presei a ajuns să fie mai periculos decît amenințarea guvernelor. Noi, ziariștii, sîntem antrenați să rezistăm cînd scriem despre politicieni, despre oameni de afaceri, despre orice pol de putere. Dar cum să reziști cînd algoritmul Google hotărăște ce se citește și ce nu? Oamenii nu știu, că nu au zilnic sub ochi clasamentul site-urilor, dar în România site-uri precum playtech.ro și capital.ro sînt constant în primele locuri ca trafic. În timpul ăsta, HotNews ajunge rareori în Top 10, iar Adevărul e spre locul 15. HotNews și Adevărul sînt concurența Libertății, de cînd s-a schimbat Libertatea, deci n-aș avea motiv să le complimentez. Dar e o constatare că și ei, ca și noi, produc lucruri serioase, au redacții unde se muncește mult pe subiecte grele. În timpul ăsta, Google Discover, feed-ul de știri creat de Google, promovează știri ușurele. Iar cînd te promovează Google te duci direct în sus. Noi stăm bine, la Libertatea.ro, suntem pe locul 2 în România ca unici lunari, după Digi24.ro, dar mă doare inima cînd văd atîtea publicații bune cum stau la mîna „zeilor Internetului“.
C.T.: Care-i deosebirea între subvenția de la stat în vremuri grele și miluirea politică a presei?
C. Tolontan: Subvenția în pandemie, sub forma publicității, a fost transparentă pentru toți cei care au vrut, ca în atîtea alte industrii. Asta fac Elveția, Noua Zeelandă, Marea Britanie și alte zeci de țări democratice. Bun, oamenii pot să nu aibă încredere, să judece, e dreptul lor să vadă dacă ți-ai schimbat conținutul făcîndu-l favorabil Guvernului. Cînd însă partidele cumpără știri și conținut, nemarcate ca publicitate, asta e cu totul altceva, inclusiv din perspectiva legii. Cine face asta își minte publicul.
Cristian Teodorescu
