Numele Catargiu n-a pierit odată cu împușcătura din 1862. Acela a fost Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu, dimpotrivă, n-a fost nimerit de gloanțele reacțiunii și a reușit să rămînă în viață pe toată lungimea secolului al XIX-lea, un secol în care mîna asasinilor a tremurat mai mult ca în următorul.
Fără nici o legătură de rudenie cu Barbu, Lascăr era un patriot bondoc, coborît dintr-un lung șir de boieri moldoveni rotunzi și mici de statură, a căror rezistență la tătari și la băutură era cunoscută de-a lungul Siretului. Familia sa avea podgorii întinse, care puteau îmbăta Rusia la un singur cules, și turme din care cotropitorii au putut fura două secole la rînd fără să se observe. O astfel de bogăție, consolidată de recoltele de grîu, dropii și iepuri de cîmp, adunați odată cu holdele, a făcut din Lascăr Catargiu cel mai important conservator al veacului.
În politică a intrat de mic, primind încredințări pe măsura forței sale fizice ieșite din comun. A fost prefect, pîrcălab, ministru de Interne, agă al Poliției și a fost chemat oriunde autoritatea avea nevoie de un brînci. Revoluția de la 1848 l-a obligat să stea o vară cu doctrina în două luntri și să se dea cu progresiștii în timp ce îi privea cu ochi de jandarm. A revenit repede pe baricada regimului și a continuat să servească statul cu rîvna unui răzeș care-și îngrașă gîsca.
Unionist, dar adversar al lui Cuza, a pus piatra de temelie a monstruoasei coaliții și, alături de C.A. Rosetti, a pus în operă abdicarea din 1866. Rolul lui în aducerea pe tron a lui Carol I și sprijinul acordat apoi monarhiei sînt decisive. Lascăr Catargiu a ocupat, prin rotație, cam toate funcțiile pe care i le putea oferi un mic stat amărît și țîfnos de la gurile Dunării. A fost de patru ori prim-ministru, de cinci ori ministru de Interne, de două ori președinte al Adunării Deputaților, o dată ministru de Externe și o dată ministru de Război. Istoria modernă a României îi datorează menținerea pe tron a principelui Carol.
Cînd mulțimile dădeau cu pietre în geamul palatului domnesc, iar tînărul Hohenzollern își îndesa epoleții în cufăr, hotărît să-și ia tălpășița, Lascăr Catargiu a dat buzna peste Majestatea Sa și i-a strigat de la obraz: „Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă așa se pierde țara!”. Apoi a făcut un guvern puternic, i-a anunțat pe manifestanți că „eu nu voi permite ca ulița să facă legi” și a dus la bun sfîrșit un mandat de patru ani căruia și azi îi sîntem datori.
Lascăr Catargiu a murit în 1899, în patul lui, la 75 de ani, lăudat de Caragiale și de Titu Maiorescu. Opera lui politică e atît de temeinică, încît nici pînă azi n-am reușit s-o distrugem complet.
Superb! Cateva dintre fraze sunt memorabile.
@Daniel Tanasa Nu-l face de cacat pentru ca Catargiu era tzigan!