Caţavenci din toate zările, uniţi-vă!

E atîta fum în încăpere că ţigările colegilor mei lucesc stins, ca farurile de ceaţă. În mijlocul redacţiei, instalat cu tot cu depresie pe un scaun rupt, zace, între asfixie şi infarct, cîştigătorul licitaţiei.

Mezinul Adamescu, copilul de biznis al familiei, poartă un obraz palid, de miliardar înjunghiat. Vorbeşte, fără ca măcar el însuşi să se creadă, despre viitor, dar pleacă peste un sfert de ceas luîndu-ne cu el trecutul. Un badigard gras cît doi badigarzi graşi îl urmează, apoi rămînem singuri, fără să ştim precis dacă poate ieşi ceva din atîta singurătate. Dar a ieşit.

A ieşit Caţavencii, iar caţavencii au ieşit cu totul din lunga, letargica şi inutila obsesie a mărcii. Un petec de hîrtie scump, la urma urmei. Ducă-se! Ei rămîn împreună, aşa cum sînt de douăzeci de ani, aşa cum sînt de zece, de cinci, de doi ani, de unul. Sînt uniţi de o gravitaţie specială, de un cîmp uman inepuizabil. Trăiesc o electricitate comică şi paradoxală, oameni care se ştiu din tinereţe, din tinereţea lor mai întîi, apoi din tinereţea nouă, a celor veniţi mai tîrziu. Caţavencii e povestea lor, a caţavencilor, reluată şi rescrisă după 20 de ani. E viaţa şi energia, spiritul şi sclipirea unui grup dependent de sine însuşi.

În forma ei tipărită, Caţavencii e o revistă care reinventează originalul. La fel ca o maşină de curse, din care constructorii aruncă tot ceea ce e în plus, Caţavencii e preparată pentru viteză. Dispar textele lungi, dispar paginile inutile şi apar imaginile mari. Totul poate fi citit de trei ori mai rapid. Vizualul, bula comprimată la esenţă, umorul despovărat de frază, informaţia prescurtată sînt noile scamatorii care binedispun cititul. Un minimalism dramatic şi puţin boem, pe care caţavencii îl practicau cu mare trecere în anii ’90, vine acum să vă salveze timpul şi pădurile. Vom gîndi mai mult, vom scrie mai puţin şi vom tăia mai puţini copaci. Un fel de eco-printing cam patetic, dar adevărat şi eficient.

Înainte de toate însă, Caţavencii e suma ne­vă­zută a caţavencilor de pretutindeni. E nevoia de a rîde, de a gîndi în contratimp şi de a sta de-a curmezişul, e setea zilnică de răzbunare prin umor. Reţeaua extinsă a caţavencilor uneşte min­ţile cu inteligenţă dovedită şi ţine sub control înmulţirea proştilor. E destul ca ea să existe, ca o armată de ocupaţie, ai cărei soldaţi rîd pe tăcute.