Aventuroasă şi imprevizibilă viaţă a avut romanul lui Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune*. Autorii săi nu l-au văzut niciodată publicat pe de-a-ntregul. Cînd îi dispărea un capitol, cînd mai multe, başca diverse fragmente de capitol, după cum bătea de tare vîntul cenzurii sovietice, pe vremea lui Stalin. Aşa că, după ce l-am citit şi recitit de nu mai ştiu cîte ori într-o variantă cenzurată, l-am reluat acum, în prima ediţie din care nu lipseşte nimic.
Apar aici chiar şi pasajele la care Ilf şi Petrov au renunţat cu de la ei putere, din motive artistice. E romanul mai bun în ediţia necenzurată? Hotărît lucru, da! E mult mai altfel? Şi da, şi nu. Ceea ce ştiam, că Ostap Bender, escrocul simpatic, şi Ippolit Matveevici Vorobianinov, fost mareşal al nobilimii, vînează 12 scaune pentru a găsi comoara ascunsă într-unul dintre ele, rămîne neschimbat. În schimb, facem cunoştinţă cu tinereţea lui Vorobianinov şi înţelegem astfel de unde i se trage slăbiciunea pentru femei. De ce-a fost cenzurat acest capitol? Fiindcă aici fostul mareşal al nobilimii nu mai pare doar o secătură ridicolă. Ceea ce ar fi fost un plus pentru personaj putea fi însă un minus la capitolul luptei de clasă, drept care tinereţea lui Ippolit Matveevici a fost ucisă de cenzură. A mai zburat un capitol şi ceva despre casierul unui ziar care fură miile de ruble de care trebuia să aibă grijă. Casierului îi vine ideea citind un roman în care e vorba chiar despre el însuşi. Cînd vede cinstitul casier cum omonimul lui din roman cheltuieşte banii furaţi pe femei şi pe chefuri, bagă şi el mîna în casierie pentru a-i toca mai judicios, cu femei mai arătoase şi pe băuturi mai fine. Cu alte cuvinte, literatura sovietică îndeamnă la ignorarea Codului Penal şi la imoralitate? Pînă aici! – şi-o fi zis cenzura. Cenzura n-a lăsat să treacă nici paginile din care reiese că ziariştii sovietici erau, vai, inculţi, plagiatori şi fripţi după bani. A tăiat vigilentă tot ceea ce trimitea la sărăcia, foamea şi mizeria din Moscova, iertînd doar capitolul cu căminiştii săraci, fiindcă ăştia nu erau decît nişte paraziţi neintegraţi în cîmpul muncii. Una peste alta, cetăţenii Ilf şi Petrov puteau fi cît aveau ei chef de satirici, cu condiţia s-o lase mai moale cu realismul nesocialist. Iar dacă n-o făceau ei înşişi, ca nişte scriitori conştienţi, le amintea cenzura cît de lungă le era plapuma.
* Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune, traducere de Tudor Muşatescu, ediţia necenzurată, Ed. Polirom 2012.
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
318 vizualizări
