Am citit zilele trecute un roman scris de un american despre ruși. De obicei, americanii se mulțumesc cu ecranizările romanelor rusești. Iar scriitorii lor publică, cel mult, însemnări de călătorie prin Rusia sau prin fosta Uniune Sovietică. La fel și viceversa. Ilf și Petrov au scos o carte despre expediția lor în Statele Unite, dar nu le-a dat prin cap să scrie un roman cu și despre americani. Sau, dacă s-or fi gîndit, s-au abținut.
Rusul emigrant Nabokov e altceva. A scris toată viața și despre ruși, și despre americani. Iar cu Lolita, a devenit un mare scriitor american de origine rusă și o legendă a prozei americane din secolul trecut. El ar fi trebuit să fie marele scriitor care scrie o saga despre Rusia de unde a fugit. De ce n-a făcut-o? Poate din pricină că și-a dat seama că n-ar fi avut multe de adăugat după Boris Pasternak, cu al său Doctor Jivago, apărut în Occident fără voia autorităților sovietice. N-am de unde să știu dacă în emigrația albă rusă de după revoluția roșie boșevică or mai fi fost autori care au scris romane în exil despre ceea ce se întîmpla în Uniunea Sovietică.
Or, Amor Towles a scris un roman despre ruși, ca și cum el însuși ar fi rus, ceea ce la prima vedere pare o obrăznicie. Iar în anumite privințe însă chiar e, în pofida uriașei sale sale documentări pentru Un gentleman la Moscova. Marea metaforă cu care pornește la drum Towles e că un nobil rus, tînăr prinț din familia Rostov, în loc să fie executat din pricina originii sale primejdioase, e condamnat pe viață la domiciliu obligatoriu într-un celebru hotel din Moscova, unde locuise și pînă atunci. Asta drept răsplată că prințul publicase o poezie revoluționară în timpul regimului țarist.
Romanul e scris ca din partea cuiva care face parte din aceeași lume ca prințul Rostov, care e totodată și un observator al noii Rusii, devenită Uniunea Sovietică, peste umărul prințului. Un Gentleman la Moscova a avut parte de un succes nebun la cititori, încît a fost multe săptămîni în fruntea listei cu hituri literare a ziarului New York Times.
Cît e însă de plauzibil romanul lui Amor Towles și pentru un cititor din Europa? Ca să nu mai zic că proba de foc ar fi să vedem cum îl primesc rușii din Rusia la capitolul documentare. Or, aici, Towles o mai zbîrcește. De pildă, la Moscova nu există nopți albe, asta se întîmplă la Petersburg. Tot așa, mai apar diverse scame pe marele covor al romanului, ca de exemplu afirmația autorului că Mihail Bulgakov n-ar mai fi scris în anii ’30. Or, Bulgakov a continuat să scrie, doar că nu mai era publicat după ce fusese atacat de critica de partid.
În întregul romanului însă, diversele erori de documentare ale lui Amor Towles nu te enervează. La fel cum cred că unele dintre ele sînt din vina traducerii, căci nu-mi vine să cred, de pildă, că Towles ar fi putut să scrie că, în Operațiunea Barbarossa, Hitler a trimis doar 3.000 de soldați ca să cucerească Rusia.
Cel mai mult însă mă îndoiesc de spectaculoasa idee a romanului că un prinț, în loc să fie executat rapid de bolșevici, ca mulți alții care n-au fugit din Rusia, e trimis în domiciliu obligatoriu într-un mare hotel din Moscova, deși nobilimea rusă care n-a fugit din Rusia a fost executată fără tocmeală, cînd a încăput pe mîinile bolșevicilor. Asta dacă n-a trecut la timp de partea lor, precum celebra doamnă Kollontai, fiică de general rus devenită diplomat sovietic, pe care o tot pomenesc istoricii.
Amor Towles, Un gentleman la Moscova, traducere de Dana Ionescu, Editura Nemira, 2018.