Într-o mică parabolă din categoria ambiguă a romanului scurt sau a nuvelei multilateral dezvoltate, Moni Stănilă scrie despre întoarcerea omului la cele fruste, neatinse de civilizație. Mi-am amintit, citind cartea, de poezia arheologică a lui Ion Gheorghe, vînătorul de origini de tot soiul, dar și de perioada semănătoristă a lui Sadoveanu. Asta la prima vedere, fiindcă dacă încerci să așezi într-o direcție literară de azi acest bizar roman descoperi un energic neoexpresionism de vîrf de munte, printre insule de realism, într-un cocktail în care esențializarea capătă – voluntar au ba – accente parodice.
Există în carte o ea și un el, enigmatici, dar puși pe mărturisiri, plus un bătrîn singuratic, trăitor de bunăvoie în primitivitate. În Al 4-lea, revenirea la un stadiu originar a celor doi are loc pe nevrute, după un accident acvatic în care el o salvează pe ea de la înec, iar ea, rănită în talpă, mai exact „în inima din talpă“, îl urmează pe cărările neprevăzutului. Amănuntele nu ne ajută să identificăm unde se petrec toate astea. Ea, care povestește toată aventura, nu localizează nimic cu precizie. Despre ea aflăm că vine dinspre civilizație, adică dintr-o lume care are televizor, cărți, ziare, apă curentă etc. El a călătorit prin țări străine, nu știm în ce scop, și pare să aibă vocație de salvator. În izolarea lui montană, bătrînul e un culegător-vînător care e totuși la curent cu ce se întîmplă în lumea în care coboară periodic în căutare de orez și de fasole.
Ce pot face trei persoane, omul în general, cînd nu se poate îndeletnici cu lectura și n-are un televizor la care să se uite? Își povestește experiențele și-și dă cu părerea despre toate cele – în roman abundă generalizările, cugetările filosofice și anecdote sapiențiale culese din Biblie, de prin cărțile de știință și de la televizor. Ea, care a studiat teologia, contribuie la, cum să spun, prelungitul Banchet din casa bătrînului și cu pilde biblice pe care le comentează, în vreme ce el vine cu exemplificări profane, iar bătrînul cu citate din înțelepciunea folk, astfel că în adăpostul de viscolul care-i împiedică pe cei doi să-și vadă de drum se întîlnesc și sînt comentați greu încercatul Avraam din Vechiul Testament, președintele american Obama, nemțoaica Merkel, bețivul Bebiță de la Lipova, Romeo și Julieta, Ștefan cel Mare, Magellan și Neacșu din Cîmpulung, autorul scrisorii către judele Brașovului. Pe lîngă personajele din Biblie, ea își amintește de o broșă din copilărie, apoi că „în țara ei“ e Boboteaza. Tot ea (ne) povestește printre altele despre actul defecării pe viscol, cugetînd asupra poziției optime în care se poate face asta, și evocă fericirea simplă prin care trece omul după ce-și golește bășica udului.
Narațiunea destul de firavă, ceea ce nu priește parabolei, face slalom prin acest amestec contrariant de filosofie înaltă, amintiri din copilărie, folk, de geopolitică naivă pe linia Conului Leonida și de considerații despre fiziologia omului. Plăcerea de a povesti a autoarei merge în două direcții care nu converg. Una, dominantă, e cea a unui text de poem în proză neoexpresionist, mai mult sau mai puțin inițiatic. Cealaltă, insulară, cum am spus, ține de un realism tratat într-o oralitate lejeră, autenticistă, care duce parabola în derizoriu. Experiment sau stîngăcie artistică? Maturitatea scriiturii mă duce către prima ipoteză. Iar interesul cu care am citit cartea m-a făcut în cele din urmă să trec peste aceste obiecții.
Moni Stănilă, Al 4-lea, Editura Polirom, 2024.
