Liiceanu merge pe urma trupei Taxi. Și-a făcut și el o melodie. Cântă singur, cam fără voce, dar se recunosc, totuși, aceleași inflexiuni sponsorizate de BOR.
Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici… La fel cum artiștii preferă să critice, dar fără să deranjeze. Nu vor să fie băgați în dispute, pentru că ei nu divizează societatea. E un fel de-a face scandal în șoaptă. Au făcut și ei un cântec, ce atâta tam-tam?… Să nu uităm, ei nu fac politică, ei sunt artiști, ei cântă, desenează, scriu, dar nu au idei, nu au argumente, nu vor să se creadă cumva că ar și gândi. Nu de alta, dar poate nu-i mai cheamă enoriașii dup-aia pe la nunți, pe la botezuri sau pe la zilele orașului Fetești.
Liiceanu: “Problema catedralei de care tot discutăm de o vreme încoace nu este în mod esențial nici cum e arhitectural gândită, nici dacă intră sau nu în concurență cu trufia și prostul-gust specifice unui faraonism de Bărăgan, nici din ce material trebuie făcută, nici dacă e firesc ca Biserica să folosească, în timpuri sărace, bani de la buget pentru a o înălța.” Dacă nu contează cu ce bani e făcută, discuția, în mod esențial, e fără sens. Esențial e, zice Liiceanu, problema onomasticii: cum se împacă asta cu “mântuirea neamului” cu universalitatea învățăturii creștine.
A trecut o vreme și putem să vedem ce-am învățat din disputele de până acum din jurul acestei catedrale.
1. Neamul trebuie mântuit. Accentul nu e pus pe neam, ci pe faptul că trebuie mântuit. Nu-l întrebi pe neam dacă vrea să fie mântuit, după cum nu-l întrebi pe un om dacă vrea să fie sănătos sau fericit.
Nu există preț prea mare pentru mântuirea neamului. Neamul trebuie ținut cu ochii în mântuire, cum l-ai ține cu ochii în soare: până orbește.
Dar, poate, unii vor întreba totuși: Auzi, cumetre, cât costă Catedrala?
Pentru astfel de oameni se creează un amestec de credințe, idei, pilde, istorii și naționalism. Ideea e ca niciodată să nu se vorbească separat despre bani dați de la buget și despre instituția Bisericii care poate construi ce vrea ea din bani proprii. Ideea e ca oamenii să nu cumva să înțeleagă că una e credința și altceva construcția unei biserici în parte din bani publici.
Ideea e ca niciodată să nu se aducă în discuție cumva ideea unui referendum în București legat de construcția catedralei pe un teren donat de la stat. Și, foarte important, trebuie creată o majoritate, o masă de enoriași de manevră. Pentru a face asta se procedează după cum urmează: se deschide cutia craniană, se scoate creierul și se pun înăuntru următoarele: Isus, credință, Binele, misticism, o linguriță de Arsenie Boca, o ceașcă de spaimă față de refugiați și Islam. Apoi se introduce mixerul. Se dă la maximum. Se ține așa până ce privirea nemântuitului devine bovină.
2. “Spitale, nu catedrale”, slogan al străzii, expresie minimală a separației laic – religios, desemnare de priorități… a devenit pentru oamenii bisericii un fel de: Hai, frate, iar ne iei cu astea?…
Adică e un clișeu, un loc comun, o vorbă goală, a intrat în limbajul de lemn al “străzii”. De ce o astfel de atitudine? Doar pentru faptul că nu s-a întâmplat să existe și un efect. Mai exact: n-o mai țineți cu “spitale, nu catedrale”, din moment ce ați strigat asta atâta timp și, iată, nu s-a întâmplat nimic, ba, din contră, s-a întâmplat catedrale, nu spitale.
Atitudinea BOR este, pe undeva, ceva de genul: hai, veniți cu altă șmecherie, asta cu “spitale, nu catedrale” nu a ținut. Mai aveți ceva pe țeavă?
3. Numai un om rău nu ar dori ca neamul să fie mântuit. Numai un dușman al neamului, al țării, al valorilor, al civilizației noastre creștine prin esență. Se lucrează pe modelul legii Big Brother: de ce nu vrei tu să fii ascultat, de ce să nu îți fie citite mesajele, de ce să nu existe acces din partea Serviciilor la viața ta privată dacă nu ai nimic de ascuns? Hei, dar poate că ai ceva de ascuns…
Așadar, cei care se opun Catedralei se opun Binelui, comunității, evident măreției acestui neam. Nu doar că nu există o pertinență a chestionării despre Catedrala asta, dar cei care o fac au o agendă ascunsă.
4. Catedrala e dincolo de Biserica vizibilă, de instituția condusă vremelnic de Daniel, e dincolo de mașinile scumpe ale prelaților, e dincolo de straiele lor aurite, dincolo de viețile lor îmbelșugate, dincolo de tot ceea ce este uman în Biserică, dincolo deci de carnea ei trecătoare. Așa că, să fim serioși, nu are rost să le punem în legătură. Hai să facem Catedrala și-apoi ne-o război noi unii cu alții, aici, în glodul imanenței, în nămolul vremelniciei… dar Catedrala, ah, Catedrala e a lui Dumnezeu.
Pentru cine are măcar un dram de cunoștințe teologice știe că, în creștinism, mântuirea e o chestiune pur personală. A vorbi despre mântuirea neamului, înseamnă a contrazice însuși fundamentul creștinismului; frizează pur și simplu schizofrenia.
Mântuirea cārui neam? Aceasta este întrebarea. O gloatā nu se ridicā la rangul de „neam”.