În 1992, Noam Chomsky publica What Uncle Sam Really Wants (Ce vrea cu adevărat Unchiul Sam), una dintre multiplele sale lucrări în care critică nu doar politica externă americană și scopurile acesteia, ci și modul în care este dusă la îndeplinire această politică. Născut în 1929 și intelectualmente activ chiar și astăzi (își scrie singur, fără ajutorul soției, lucrările), lingvistul Noam Chomsky publică eseuri politice importante încă din 1967 și este un observator lucid al lucrurilor, evitat, însă, de mediul academic istorico-politic din SUA, dar cu mare priză la publicul larg.
Spre deosebire de cei mai mulți analiști interni sau externi ai politicii americane, Chomsky identifică, în What Uncle Sam Really Wants, o viziune politică foarte coerentă a SUA, care se întinde pe decenii.
Încă înainte ca atacul de la Pearl Harbour să scoată SUA din izolaționismul pe care politicienii nu și-l doreau neapărat, dar pe care-l respectau la presiunea alegătorilor, s-a conturat un proiect al unei lumi postbelice dominate părintește de către America. Fratele mai mare al omenirii, fără de care războiul din Europa ar fi fost aproape sigur pierdut și care a câștigat aproape de unul singur războiul din Pacific, putea, după terminarea ostilităților, să-și revendice poziția de lider al lumii libere. Cu accidente inevitabile și mici corecturi aduse planului din mers, SUA au construit cu migală. Nu sunt americanii singurii care au făcut și fac asta, dar sunt singurii care au putut și pot dispune în același timp de două ingrediente sine qua non: continuitate și resurse. Rușii au resurse, dar n-au viziune pe termen lung și nici continuitate, chinezii au viziune și continuitate, dar deseori sunt lipsiți de resurse.
Un nou șerif pe piața hidrocarburilor
„Câțiva dintre primii planificatori postbelici au văzut pe termen mai lung. Printre ei era și George Kennan, care a propus ca Statele Unite să încurajeze Japonia să se industrializeze, dar cu o singură condiție: importurile de petrol ale Japoniei să fie controlate de SUA. Kennan a spus că acest lucru ne va permite „putere de veto“ asupra Japoniei. SUA au urmat acest sfat, păstrând controlul asupra livrărilor de petrol și a rafinăriilor Japoniei. […] Acesta este unul dintre principalele motive pentru care Statele Unite au fost atât de interesate de petrolul din Orientul Mijlociu. Nu aveam nevoie de petrol pentru noi; până în 1968, America de Nord a condus producția mondială de petrol. Dar vrem să ne menținem mâna pe această pârghie a puterii mondiale și să ne asigurăm că profiturile ajung în primul rând către SUA […]“, spune Chomsky în What Uncle Sam Really Wants.
Din anii ’70 ai secolului trecut până recent, însă, SUA au cedat poziția de mare producător de petrol țărilor din Orientul Mijlociu. Cu prețul unor crize interne spectaculoase, care au justificat și intervenții militare costisitoare în zonă, SUA și-au asumat rolul de importator net de petrol, cruțându-și rezervele proprii și controlându-le pe ale altora. Dar epoca aceea s-a terminat, iar Statele Unite își pregătesc de foarte mulți ani noul rol pe piața energetică mondială, din care vor să obțină partea leului. Iar dacă țările arabe și petrolul lor urmează liniile stabilite de SUA, principalul competitor al americanilor sunt, în ultimul deceniu, rușii. Iar piața rușilor trebuie acaparată, în proporție cât mai mare, de către SUA și aliații săi, iar Ucraina joacă un rol principal în această partidă.
În 2020, Statele Unite ale Americii au devenit
exportator net de petrol și produse petroliere. SUA importă în continuare petrol brut din țările Orientului Mijlociu, deși nu au nevoie de el pentru consum intern. Îl rafinează, îl transformă în produse finite și-l exportă. Importul mai are și un alt scop: să păstreze cât mai ridicate prețurile, astfel încât profiturile proprii și cele ale aliaților să nu aibă de suferit.
SUA mai sunt, în acest moment, cel mai mare exportator mondial de gaze naturale lichefiate. În noiembrie 2021, SUA ajunseseră la un vârf de 331 de milioane de metri cubi de GNL exportate pe zi, dar această capacitate este în curs de creștere, ținta fiind de 400 de milioane de metri cubi de GNL pe zi până la finalul lui 2022. În acest moment, SUA ar putea exporta anual aproximativ 145 de miliarde de metri cubi de gaz natural lichefiat.
Uniunea Europeană consumă, anual, 550 de miliarde de metri cubi de gaz. 27% din această cantitate este importată din afara UE, cam 60 de miliarde de metri cubi de gaz fiind importate din Rusia.
În acest moment, SUA au piață pentru gazul pe care-l exportă, principalii destinatari fiind China și Japonia. Dar și Rusia a intrat puternic pe piața gazului în Asia de Est, afectând nivelul profiturilor SUA.
Fiind importator net de gaz, UE își dorește prețuri mici, indiferent cum le poate obține. Fiind exportatori, SUA și Rusia își doresc prețuri mari, indiferent cum le pot obține. Într-o piață liberă, concurențială, cele două țări ar ajunge să lase oferta și cererea să decidă prețul, ceea ce nu le convine. Dar, pentru a putea controla prețul gazelor, SUA au nevoie să scoată Rusia de pe piața europeană. Iar pentru asta există Ucraina. Continuarea în numărul viitor.