Nu-i sărbătoare mai mare pentru creștinii din spațiul plin de gaze de șist al Moldovei decât înghiontirea la moaștele Cuvioasei Parascheva. În fiecare an, timp de trei-patru zile, deja sute de mii de oameni se bat să ajungă lângă raclă, să arunce o mână de bani în cutia milei, să-și depună saliva pe sfintele relicve și, apoi, să se întoarcă prin peșterile lor, așteptând minunile care, din lipsă de infrastructură, nu prea ajung în satul lor.
Cu politicienii e mai ușor. În loc să facă opt-nouă ore cu trenul până la Iași, se urcă în elicopter și într-o oră jumate sunt sub patrafirul ÎPS Teofan, decartând fonduri bugetare în schimbul iertării de păcate. După care își strâng consilierele de imagine într-o cămăruță și analizează tehnico-tactic blatul cu religia: dacă au făcut crucea corect, dacă s-au dat cu aghiazmă pe la subțioari, dacă le-a stat bine mălăieșu-n călcăieș. E scumpă o vizită din asta la cuvioasă, da’ merită, mai ales că nu dau de la ei, dau de la noi. Săracii care se înghesuie sperând într-o minune, care vin la moaște în cotigi trase sau conduse de măgari beți, care nu pot, odată întorși în satele lor rupte de lume, să se identifice în fața nepoților pe ecranul iPadului, pentru că n-au nici măcar curent electric în bordei, săracii ăia, ei bine, varsă anual două-trei milioane de euro la căpătâiul Paraschevei din banii lor. Din pensiile alea care nu le ajung, din banii ăia de gigacalorie pe care, evident, nu-i au. Dragnea, Ponta, Vosganian, Nichita sau Udrea nu bagă mâna în buzunarele lor ca să-l fericească pe păstrătorul sfintelor tibii și peronee, mitropolitul Moldovei, ci tot din buzunarul nostru se adapă, tot de acolo scot mai bine de 100 de milioane de euro anual doar pentru salariile preoților, fără să mai punem la socoteală zecile de milioane care pleacă spre construcția și renovarea de biserici.
Nu-i sărbătoare mai mare pentru săracii cu duhul din toate colțurile țării decât închinarea la osemintele unei bulgăroaice care nu s-a remarcat prin nimic. La catolici, pașii spre sfințenie sunt destul de riguroși și nu se fac peste noapte. Parascheva asta la care se închină jumătate de Românie, din cauza căreia nu spală nimeni, nu coase, nu deretică prin casă, a fost decretată sfântă de către consătenii ei, pe motiv că mirosea frumos după deces și nu prea se mucegăise. E suficient, se pare, pentru partea asta de lume, așa că Parascheva, căreia bulgarii îi mai spuneau și Petka, e sfântă de vreo zece secole. Când a ajuns la noi, acum 372 de ani, n-a venit de dragul Moldovei, ci pentru că un albanez, Vasile Lupu, n-avea sfânt pentru ctitoria lui, Trei Ierarhi. N-avea sfânt, dar avea bani, așa că și-a cumpărat un sfânt de la turci, unde rezidau oasele sfintei pe vremea aia. N-a avut bani de un sfânt întreg, se pare, căci tălpile Paraschevei au rămas la Stambul, dar asta contează prea puțin.
Om fi noi săraci în sfinți și-n moaște prețioase, aproape întregi, dar ceva mândrie aveam pe vremuri, așa că bulgăroaica n-a devenit sfânt major până în 1947, când mitropolitul (ulterior patriarhul) roșu Iustinian Marina a scos-o la făcut miracole prin Moldova afectată de secetă. Miracole n-a făcut, neoprind exodul spre București, Brașov, Craiova sau Timișoara, dar a început să fie băgată în seamă și să producă bani.
Nu-i sărbătoare mai mare pentru sărmanii Moldovei decât să se înjosească în fața unor preoți ale căror țoale costă cât hainele de duminică ale unui sat întreg de pe lângă Botoșani. Sărbătorim, pe 14 octombrie, în fiecare an, victoria omului nou al Bisericii în fața credulilor cărora le poate vinde aproape orice. E și normal, omul nou al Bisericii de azi fiind vrednic urmaș al acelui Iustinian Marina care spunea: “Hristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos este sovietic!”. Iisuse!